Muntii Capatanii - Piatra, 1643 metri, Masivul Buila

Muntii Capatanii - Piatra, 1643 metri, Masivul Buila

text: Dinu Boghez (Ramnicu Valcea)
imagini: Ionica Lera (Ramnicu Valcea)

Cei doi tovarasi de drum, Ionica Lera (stanga) si Dinu Boghez (dreapta).

N-a inceput grozav excursia planuita in Buila, in saptamana mare a Pastelui. Autobuzul cu care trebuia sa plecam spre Barbatesti a trecut pe langa noi fara sa opreasca. Mai ca ne-ar fi venit sa renuntam. Pana la urma, din autogara aflata in apropiere, am gasit un altul care ne-a dus doar pana la ramificatia din soseaua principala. Catava vreme am mers pe asfaltul drumului Bodestilor, primul sat intalnit in cale. Mai apoi l-am parasit si am urmat pe cel de pe malul stang al Otasaului. Neasfaltat, dar unic in felul sau.

Extras din lucrarea Muntii Capatinii, de Nae Popescu, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1977; cu completari/code>



Linistea satului, cu plaiuri insorite si case rare, ne insotea peste tot. Ici-colo cate un caine lenevit de razele soarelui diminetii frumoase in care ne aflam, mai hamaia intr-o doara. Cat sa-si joace rolul de paznic. Cate un batran cu piele framantata de riduri, ne raspundea la binete. Era peste tot momentul de visare pe care ni-l doream.
Cand am ajuns in centrul Barbatestilor, oarecare freamat incepea sa se simta. Mi-era cunoscut din alte multe imprejurari. Magazinul satului, carciuma ridicata la rangul barului, micutul muzeu etnografic si peste toate casa in care traise nea Mitica, cel care de atatea ori imi usurase drumurile de apropiere de Buila, ca si de alti multi munti. Doar cainele furios imi raspunsese la bataia mea in poarta. Dar poate era inca prea de dimineata si de aceea casa raspundea a pustiu.
Am plecat mai departe, printre casele la care pregatirile sarbatorilor care bateau la usa, se apropiau vazand cu ochii. Din drum ne-a luat o masina si cativa kilometri ni i-a scutit din picioare. Poate ne vazuse rucsacii incarcati sau cine stie, poate s-o fi luat dupa albeata parului. Ne-a lasat pe Valea Otasaului, la statia de tratare a apei. Mai aveam pana la inceputul Cracului Patrunsei, de unde incepea urcusul, doar vreo 2 kilometri.
Acolo se desparteau drumuri spre inaltimile la care vroiam sa ajungem. Intentionam sa urcam pe crucea rosie, cea care suia pe langa crucifixul inaltat deasupra chiliei calugarului paznic al portii de intrare a celui ce odata fusese schitul Patrunsa. O scurta odihna, inaintea drumului cu urcus abrupt pe care urma sa apucam. Vanzoleala mare la chilie. Se incarcau desagii cu de-ale gurii, aduse cu masina de putina vreme. Magarusii care urmau sa le duca sus pasteau iarba proaspata din preajma, asteptand samarele pe care trebuiau sa le care pana sus.

Am inceput urcusul, mereu cu serpentine scurte, prin zgrunturii pietrisului macinat de timp, mereu pe culme si pana la troita ridicata pe aici de curand, nici nu ne-am oprit. Prin padurea proaspat inverzita drumul ne-a fost usor si momentul de odihna petrecut aici ne-a prins bine. Era soare mult, strecurat prin crengile cu mladite verzi. Racoarea diminetii se dusese repede in incrancenarea urcusului. Urcam mereu, cand tacuti, cand depanandu-ne intamplari petrecute de fiecare prin aceste locuri, ca doar niciunul nu era pe aici pentru prima oara.
Din urma ne ajungea vazand cu ochii caravana magarusilor incarcati cu samarele calugaresti. Catava vreme ne-am incurcat cararea cu ei si la indemnul calugarilor le-am si cedat locul. Muchia pe care capatam mereu inaltime incepea sa se potoleasca si marile tancuri ale Builei isi aratau frumusetile. Printre mestecenii care insoteau poteca, abruptul Tuclei era cu adevarat impresionant. Intregul abrupt al muntelui, cu hornurile ce il strabateau, de la Fata Cucii pana spre Oborul Caprei, argintiul stancilor inalte, straluceau toate in lumina soarelui.

Caravana calugareasca.

Abruptul Tuclei.

Pana la urma, dupa vreo 1½ ora de cand parasisem Valea Otasaului, am ajuns in marea poiana a vechiului schit. Nu mai semana cu cea pe care o cunoscusem intaia oara, atunci cand intinsul poienii nu era intrerupt decat de micutul schit si de cladirea modesta a staretiei, in pragul careia te intampina mereu calugarul Pimen, unicul locuitor al acestor locuri. Nu mai era nici macar asa cum o vazusem nu de prea multa vreme, cand freamatul santierului bisericii ce se construia stricase echilibrul locului. Pe atunci, schimbasem cateva vorbe cu cativa din calugarii multi adunati pe aici in vremurile mai apropiate, despre amplasamentul noii biserici, atat de apropiata de abruptul muntelui. In vremuri de mult apuse, schitul fusese doborat de o stanca pravalita din inaltul Builei. Si, cand impresionat de abruptul Albului ce-ti tasnea de sub priviri, scrisem un articol, ale carui fraze porneau toate cu „Pravale Albu...”, pe care unii dintre ei chiar il citisera, mi-au marturisit ca … „bun e Dumnezeu”!
Am intrat in noua biserica, impresionanta prin maretia spatiului interior. Acum pictura interioara parea un pic naiva, dar asa or fi fost si cele de la vechile noastre manastiri si acum toate au devenit monumente de arta medievala!

Cateva momente de reculegere si iata-ne din nou cu rucsacii in spate, continuand drumul spre inaltul Builei. Pe langa crucifixul ridicat pe coasta muntelui am urcat catre arhondaricul noii manastiri. Prin poiana, in urma noastra, micutele casute ale calugarilor stateau raspandite pe plaiul inverzit de curand si acum, pentru intaia oara, privelistea chiar imi placea.
Am trecut de arhondaric si am urmat poteca ce facea legatura cu cea a Bucinisurilor. Am strabatut frumoasa padure de fagi, al carui freamat primavaratec mangaia locurile. Dupa mai putin de ½ ora am ajuns in poteca Bucinisurilor, putin peste livezile barbatestenilor. Era acolo o cruce ridicata in amintirea unui tanar ce-si aflase sfarsitul prin acele locuri, de nu prea multa vreme. In scurt timp am strabatut ultima parte a poienilor si am ajuns la padurea de fag aflata sub piciorul stancos al muntelui. Am coborat pe sub perete, prin grohotisul adunat acolo, am privit cateva clipe spre arcada mai departata a Casei de Piatra si am inceput urcusul dur al Bucinisurilor.
Printre stancarii cu surpriza aparitiei unei turme de capre negre ivita chiar din „Oborul” lor, al florilor pastitei aparute ca intotdeauna in preajma sarbatorilor pe care le intruchipau, am urcat din greu pana spre golul muntelui. Acolo, sub marele abrupt al Tuclei, poiana era scaldata in albul imaculat al ghioceilor si in locurile din care tocmai se retragea zapada si de covorul branduselor. Am traversat cateva limbi de zapada, am trecut pe la izvoarele bine amenajate si dupa aproape 5½ ore de cand plecasem din Barbatesti am ajuns la locul masului peste noapte, la refugiul din Curmatura Builei. Amenajat cat sa se poata dormi in conditiile unui refugiu, cam deranjat de nesimtirea unora ce-l intrebuintasera, ne-a fost adapost de-o noapte.
O fuga spre inaltul Albului, intrerupta de un nor cu ploaie scurta, cateva privelisti ale apusului si in lumina molcoma a zilei, cateva ale Hornurilor Hududaelor si ne-am retras in refugiu la somn odihnitor. Peste munte s-a asternut noapte neagra, inourata, de credeam ca vom avea parte de vreme urata.

Stana din Curmatura Builei, Hududaul/ Hornul Mare (dreapta) si cel Mic (stanga).

Lapiezuri pe coasta Vf. Piatra, 1643 m.

Branduse.

Brandusa alba.

Abruptul Albului, 1807 metri.

Steiul din Curmatura Builei.

Stana din Curmatura Builei si refugiul Popii (in plan departat).

A doua zi, dimineata se arata frumoasa, soarele batea in prispa refugiului si catre muntii indepartati privelistea promitea imagini de neuitat. Am parasit casa noastra de-o noapte si prin Hududaul cel Mare, prin limba de zapada pastrata in lungul sau, am urcat in creasta. Luminile rasaritului scaldau panta muntelui si pana in Varful Pietrii ne-am bucurat de multimea ghioceilor, de peticele de zapada pastrate in gavanele dolinelor care vara adaposteu si micute lacuri nivale, de multimea lapiezurilor raspandite pe coasta muntelui si cand am ajuns pe varf si de linia orizontului acoperita de munti inalti. Creasta Muntilor Capatanii se lasa privita de la Varful lui Stan, cel impadurit, pana la cele ale Ionascului, Zmeuratului si mai departe catre cele mari, ale Ursului si Nedeii. Si peste tot, muntele se arata ochit de puterea primaverii. Dincolo de Muntii Capatanii, spre indepartatul Parang, zapezile cele mari zaboveau inca pe coastele inalte. Pana spre piramida caracteristica a Parangului Mare, totul era acoperit de mantia cea alba. Spectacolul era maret si nu te-ai mai fi dat dus.
Am zabovit aici catava vreme, incercand sa ne saturam privirile cu locuri pe care nu le vedeam chiar in fiecare zi. Ne-am desprins cu greu de pe inaltul abrupt al Pietrii, dar stiam ca si de aici incolo alte locuri frumoase asteptau admiratia noastra.

Cei doi tovarasi de drum, Ionica Lera (stanga) si Dinu Boghez (dreapta); in spatele lor, Hududaul Mare (dreapta) si Hududaul Mic (stanga).

Urcand prin Hududaul Mare.

Pe Vf. Piatra, privind la Muntii Capatanii.

Lacul Scarisoara.

Din Varful Piatra, 1643 metri, am inceput coborarea. De aici, muchiile se raschirau in culmi repede coboratoare. Pe una dintre ele, mai apropiata de cea in care sfarseau scocurile de pe Fata Cucii - al Caprelor, al Pietrii si Horscul lui Glava, cel impresurat de legendele haiducului cu numele asta, am inceput coborirea. Pe plaiul in care fiecare pas trebuia sa fereasca o floare, de era brandusa, ghiocel, viorea si cate altele, panta repede a muntelui ne-a condus la stana din Piatra, un saivan pe jumatate acoperit, cu o incapere alaturata, cat sa-si duca zilele paznicul vitelor statornicite vara pe aici. Am ajuns pana langa stana si nu asta ne-a surprins ci mai ales lacul mare, cuibarit intr-una din numeroasele doline ale muntelui, pe care si in alte imprejurari tot aici il vazusem. Dar acum zapada se topise dintr-odata si lacul avea dimensiunile pe care niciodata nu ni le inchipuisem. Nu era singurul de pe aici. Pe versantul coborator al Pietrii, pana catre stana din Cacova, mai erau si altele si tot cuibarite in dolinele aflate la tot pasul. Si lapiezurile tot aici erau si nu putine si de aceea muntele de calcar al Builei avea mereu cate ceva de aratat celor ce-i strabat cu dragoste cararile.

Doar ca de aici cararea care ne-ar fi dus spre Muchia Scarisoarei nu se intrevedea. Ori poate uitarea se asternuse peste alte imprejurari cand fusesem pe aici. Dar ne-am revenit repede. Am plecat de pe malul lacului indreptandu-ne spre stana din Cacova si curand am gasit poteca care ne-a condus la stana din Vacarie. De-am fi avut ceva mai mult timp poate ca am fi coborit in valcelul din amonte in care se afla izvorul cel mare al acestor locuri. Dar la stana la care ajunsesem ramasesera doar troacele goale si teava izvorului, care pierduse apa, undeva, pe drum.
De aici incolo - marcaje pe peretele stanei, triunghi rosu si punct galben - poteca se desfasura nestingherita si drumul spre Muchia Scarisoarei era din ce in ce mai clar. Marcajele de pe aici, cele amintite au un anume paradox. Mai intai triunghiul rosu, care ar trebui sa se gaseasca doar pe poteca de pe west-wand-ul Builei. Pe aici nu are ce cauta. Apoi punctul galben, este prea aproape de altul, cu acelasi semn. Dar nu asta ne preocupa pe noi. Poteca era comoda si frumoasa. Padurea netaiata statea falnica in calea drumetilor. In drum am mai intalnit inca o stana - in mintea mea staruia imaginea ciobanului imbracat in cojoaca mitoasa, iesit in intampinarea oamenilor care ajunsesera pe aici, in toamna tarzie - mai mica si folosita cel mai adesea pana catre iarna. Apoi poteca intra pe un fagas ceva mai larg si imediat coboara printr-un loc presarat cu stanci la tot pasul. De aceea poteca face atat de multe zig-zaguri. Dar se sfarseste repede si ajungem pe un tapsan verde, cu masa si bancute si troita cu izvor de apa rece alaturi si... semnal la mobil! Troita poate fi oricand un loc de adapost, caci are tavanul podit si pe acoperis sita inca buna.

Am zabovit catava vreme aici, cat sa ne tragem sufletul si sa bem un pahar de apa rece. Apoi cand am iesit din adapostul ei, deasupra Builei staruia un nor negru si dinspre crestele inalte mai venea cate o pala de vant. Dar aici soarele era la locul lui si incalzea poiana din care ne pregateam sa plecam. Am intrat repede in lungul Muchiei Scarisoarei, acum impodobita cu frunzisul verdelui crud din crengile fagilor cu trunchiuri svelte. Ne-am tot dus pe poteca bine conturata, in lungul muchiei care ici-colo ascundea locuri peste care timpul asternea uitarea. Un cioban isi sfarsise zilele pe aici si crucea, acum daramata, amintea intamplarea petrecuta demult. Izvorul cu usita inca mai dainuia si apa lui era tot asa de rece si buna. Doar fagii cu coaja argintie crescusera inalti si acum reveneau la viata de dupa iarna cea grea; prin frunzisul lor se strecura pana la noi lumina soarelui. Coboram repede si curand adancul vailor parea din ce in ce mai aproape si printr-un luminis incepeam sa zarim acoperisuri de case.
Cand am ajuns la paduricea de brazi pe-o parte si de mesteceni pe cealalta, mult nu mai aveam pana in vale. Cateva momente de odihna meritam si noi. La umbra celor dintai, pe iarba inverzita proaspat de caldura soarelui primavaratec, ne asezam la oarece taifas. Si am mai fi stat, ca doar aveam in noi oboseala unei coborari lungi, dar jos in sat ar fi trebuit sa ne astepte o masina care sa ne scuteasca de orele de stat la autobuz. Curand am ajuns la padurea de ferigi. Era la vremea ei verde proaspat si mai catre toamna si inalta, cat statul de om. Acum, la vremea primaverii dintai, doar frunzisul roscat, daramat la pamant de zapezile nemiloase, ne lasa sa ne inchipuim falnicia celei ce fusese.
Mai departe poteca incepea sa se strecoare doar pe creasta ingusta si de o parte si cealalta rapele se adanceau catre vale. Catre casele care se iteau stinghere pe ulita satului ducea poteca pamantoasa strecurata prin iarba verde daruita pamantului in zilele de dinaintea Pastilor. Vreo doi caini speriosi ne latrau de mama focului si doar de te ’ntorceai la ei si le scaparau picioarele fugind. Mai alaturi doi curcani cu margelele ’nfoiate, gangureau la vederea noastra. Satul incepea sa se infiripe si ceva mai departe primul dintre sateni, un nonagenar, a tinut sa ne depene povestea lui de pe aceasta fundatura a satului, pe care n-ar mai fi parasit-o si poate ca avea dreptate.
Mai departe am trecut Paraul Silelor si cand am ajuns la drumul care insotea apa Otasaului, satul Barbatestilor incepea sa prinda viata. Ne-am intalnit cu cel care ne astepta cu masina si am coborat printre gospodariile care-si pregateau Sarbatorile Pastelui. Doar la casa lui nea Mitica, cel care-mi usurase drumurile de ’nceput prin Buila, m-am oprit o clipa, sa-mi depan fugar amintirile din frumosul munte din care ma intorceam inca o data. Si mi-a trecut prin minte, intr-o clipita, Barbatestiul de odinioara si privirile mele de atunci, mirate de frumusetea muntelui de argint de deasupra satului, din care cel amintit plecase pe alte cai.

Fişiere ataşate	Mărime
varful_piatra_cu_diacritice.doc	83.5 KB
1_ionica_lera_si_dinu_boghez.jpg	255.57 KB
0_harta_buila.jpg	660.9 KB
342b.jpg	529.96 KB
353b.jpg	513.47 KB
373b.jpg	387.61 KB
379b.jpg	315.32 KB
382b.jpg	767.66 KB
399b.jpg	153.5 KB
407b.jpg	538.4 KB
417b.jpg	390.52 KB
455b.jpg	455.59 KB
462b.jpg	524.61 KB
464b.jpg	477.56 KB
470b.jpg	397.6 KB
490b.jpg	400.21 KB

Muntii Capatanii, Buila, creasta

Muntii Capatanii, Buila, creasta

text: Dinu Boghez (Ramnicu Valcea)
foto: Floriana Boghez (Ramnicu Valcea)

21-23 septembrie 2007. Din Olanesti am strabatut calea pana la izvorul 24 si apoi mai departe pana la capatul drumului pavat, acolo unde, spre stanga, incepe drumul care duce la interesantul satuc al Tisei, cel cu bisericuta catarata pe-un varf de deal, atat de fotogenica in rasaritul soarelui.
Incepem sa suim pe cruce rosie si albastra, pe Plaiul Pietrii Taiate. Urcus taios, inca de la inceput. Vreme cam cetoasa. Poate ca ar fi fost mai bine daca marcajul ar fi trecut prin satul Tisa, uitat de Dumnezeu, cu case vechi si imagini indeajuns de pitoresti. Urcam mereu. Catre finalul muchiei pe care suntem, o masa cu banca langa ea si izvor aproape. Trebuie sa luam apa, mai departe nu vom mai gasi altul, poate doar cel de sus, din locul fostului bordei de la Batrana Doamna, daca o mai fi rezistat taierilor masive de padure. Curand iesim in drumul de creasta care vine dinspre Tisa si sfarseste la vechiul schit al Bradului si mai departe ascunde poteca spre izolatul si din ce in ce mai parasitul catun al Gurguiatei.

1 Nana (Psalliota silvatica).

2 Casul-ciorii (Lycoperdon perlatum) – este comestibila atata timp cat carnea ii este albă.
explicatie: Marelena si Radu Puscarciuc (Onesti)


3 Dupa maturitate devine maronie, cu miez circular; am gasit-o pe Plaiul Pietrii Taiate, urcand din Olanesti pe muchia dintre apele Olanesti si Cheia.
explicatie: Dinu Boghez
Steaua-pamantului (Astraeus hygrometricus) – in Europa ori America e socotita necomestibila, dar se mananca in India si Tailanda; exemplarelor batrane – precum cele din imagine – li se usuca miezul circular, pregnant evidentiat la “tinerete”, prin al carui por apical sunt eliminati sporii la maturitate.
explicatie: Marelena si Radu Puscarciuc (Onesti)

Imi aduc aminte ca intr-un timp, pe Valea Cheii, intalnisem o femeie, cu o traista de mere in mana. Venea din Gurguiata, unde-si avea parintii. Era nedumerita ca acestia, batrani, nu vroiau sa-si paraseasca gospodaria. Veneau ursii in batatura, rupeau gardul casutei aflata din ce in ce mai in mijlocul padurii care-i cuprindea cu incetul si scuturau pomii cu fructe si totusi nu-si paraseau meleagul.

extras din lucrarea lui Nae Popescu - Muntii Capatanii - Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1977

Creasta Masivului Buila, vazuta din localitatea Costesti, de pe soseaua Ramnicu Valcea - Targu Jiu.
foto: Stefania Lazar (Bucuresti)

Cu gandurile astea trecuse cam o ora de cand parasisem Olanestiul. Am poposit o clipa langa troita locului. Am continuat pe poteca cam neclara, napadita de vegetatie, in lungul unui gard. Apoi poteca a mers prin padure, din ce in ce mai clara. Marcaj clar, aplicat insa rar si mai mult pentru urcare. Bun totusi; in apropierea Pietrelor lui Bot, formatiune stancoasa pe care trebuie sa o urci, o sageata alba pe care scrie „ocolire” si o cruce rosie spun clar ca trebuie sa o luam la stanga. Tot acolo, acum vreo doi ani, am ratacit catava vreme pe un drumeag pe sensul aratat de sageata, pana cand a trebuit sa ma intorc din drum. Acum ne descurcam repede si continuam pe drumul cel bun, drept in sus.

Curand (au trecut 4½ ore de la plecarea din Olanesti) ajungem in Saua Prislopel, acolo unde inca mai rezista vremurilor, vechea troita. A fost folosita acum 2-3 ani in urma drept stana de tranzit! Spre dreapta cum urcam, se desprinde poteca spre Valea Olanestilor, alias Manzului, marcata cu triunghi si banda galbena. Mai departe insa apare doar banda galbena, alaturi de cele doua cruci.
De aici in sus poteca se pierde adeseori prin lastarisul si ierburile inalte, crescute haotic. Mai intalnim si trunchiuri de copaci doboriti din taierile anterioare. Cu oarecare atentie nu pierdem directia buna de mers si iesim la golul lasat de taierile de padure. Napraznice! La sfarsitul unei ore de mers de la Saua Prislopel atingem ramura urcatoare a drumului care vine de jos, din Valea Cheii. Aici, in alte vremuri, pe cand securea nu atinsese padurea de fagi inalti, se afla Bordeiul Batranei Doamne. Acum a mai ramas doar locul, golas si prafuit si cine Doamne si-o mai aduce aminte de vremurile acelea?
Tot aici am pierdut crucea albastra si mi-ar parea bine ca echipa de marcatori s-o fi aninat pe stancariile potecii ciobanesti care ocoleste Stogul, in drumul spre inaltimile Muntilor Capatanii, chiar daca pe harta existenta este cruce rosie.
Ezitam sa urmam poteca cea veche care intra din curba drumului prin padure si apucam pe drumul catre tunel. La gura tunelului, bancuta si masa, asa cum alta data era sus in Saua Stogsoare, aflata acum mult desupra acestuia. Il traversam. Prindem poteca care coboara la cabana din Chei, traversam apa prin vad, noroc ca era mica si vadul scurt, ca tare rece mai era. La cabana, atmosfera tihnita, cunostinte.

4 Varfurile Stogsoare.

A doua zi plecam devreme, de cum soarele a aprins creasta Stogului. Urmam poteca si vechiul drum de taieri, catre Curmatura Comarnice (vezi harta, extras din lucrarea lui Nae Popescu - Muntii Capatanii - Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1977). Acolo poposim prima oara. Pauza obisnuita a unei excursii. Cate ceva de imbucat, voie buna, vorbe de colo-colo, doar ca din apropiere, venit dintr-o alta lume, mai pura, strapunge poiana sunetul doinos al unui fluier. Unul dintre tovarasii de drumetie canta, atat cat poiana din curmatura sa devina o oaza fermecata. Apoi am plecat mai departe, pe poteca de pe versantul apusean al Builei. Aici Buila isi arata frumuseti neobisnuite. Strabati poteca cu stanci pravalite din inaltul abruptului. Intalnesti palcuri de jnepan. Brazi vajnici, cu radacini puternice, la vedere, de care nu o data ai nevoie sa te ajuti. Arinisul se imbina cu coniferele. Aici, mai la inceputurile potecii, izvoare firave, alcatuiesc singurele surse de apa. Tocmai departe, unde intalnim “troita” barbatestenilor si unde o poteca urca in Curmatura Builei, acolo mai intalnim o sursa de apa, de data asta permanenta.
Nu ne era in gand sa strabatem in intregime poteca. Asa ca dupa ce intalnim Poiana Frumoasa (vezi harta), pajiste verde, neverosimila in aceasta mare de piatra, cu o veche stana desupra ei, catre abrupt, ajungem intr-alta. Are aceasta un bolovan urias in mijloc. Am numit-o candva Poiana cu Bolovan dar numele pare a fi Poiana din Pisc, poate pentru ca pare a tasni din abruptul muntelui. Pe stanca cea mare din mijlocul ei era plasat punctul albastru al vechii poteci lasatoare de oi, care strabatea abruptul pe o brana folosita de ciobanii care-si coborau turma pana aici. De vom vrea sa gasim vechea poteca, ar trebui ca de la bolovan sa ne orientam jumatate la dreapta, catre padurea de brad. Pe acolo se afla inceputurile potecii, inca vizibila.
Mai departe, abruptul muntelui a pravalit peste brana stanci si jnepenii au acoperit poteca. Pe aici sunt si culcusuri de capra neagra. Pana la capat, in Saua Stevioarelor, cu greutate se mai poate inca ajunge. Catava vreme mai urcam, mai coboram valcele seci si pana la urma ajungem in Poiana de Piatra, cu stanci risipite pe ea. Mai departe poteca se risipeste si unele urme ale ei duc la stanele din Poiana Ghelalaului si doar cea mai de sus este cea buna.

5 Inaintea Poienii de Piatra, grohotisuri la poalele Vf. Buila.

Pana aici am urmat traseul marcat. De aici incolo l-am parasit si am inceput sa urcam catre grohotisul de sub abrupt. Ajunsi la el, il taiem spre dreapta, cautand potecile caprelor. Ajungem repede in strunga cea mai din dreapta, vizibila inca din Poiana de Piatra. Urcam pe un horn scurt si iata-ne ajunsi in inima imensei despicaturi din creasta muntelui. Marginita pe o parte de brazi, iar pe cealalta de bordul stancos al crestei. Aparitia acesteia in mijlocul crestei muntelui isca mereu controversa unei despicaturi provocata de o falie in masivul calcaros sau de prabusirea tavanului unei pesteri. De cand am parasit Curmatura Comarnice pana aici au trecut 1½ ore.

6 Vedere de pe platoul dinaintea Albului, imediat ce am ajuns de pe brana Albului, din Poiana de Piatra, sus, deasupra marii despicaturi din creasta - poate tavanul unei pesteri prabusite.

Urcam mai departe, chiar pe creasta, depasind Varful Albu, 1802 m, apoi pe cel al Builei, 1849 m si ajungem in Saua Stevioare, dupa alta ora de cand am sosit pe creasta. Mai departe suim pe cel mai inalt varf al celor trei Stevioare, la 1875 m scrie pe placa de pe varf; privim cu nesat sirul neintrerupt al varfurilor domoale ale Muntilor Capatanii, dinspre Preota si Ionascu pana spre Ursu si Nedeia, colosii acestora. Atmosfera pacloasa nu ne permite sa zarim creasta Fagarasului care, mai ales iarna, ofera un spectacol maret. Mai avem cale lunga si greutatile crestei ne asteapta de abia de acum incolo.

7 Vf. Buila, abruptul vestic.

8 Vf. Buila, abruptul vestic; detaliu din hornurile vestice ale varfului.

9 Din Vf. Buila, 1849 m, coboara muchia din imagine. Adeseori, de aici se desprind blocuri uriase. Pe sub aceasta muchie se desfasura poteca marcata cu punct albastru, acum pierduta, tocmai din cauza acestor doboraturi. Pe aici au ramas doar salasele caprelor negre. Intr-o imprejurare am incercat sa o regasesc. Doar cateva semne am mai gasit, dupa care vechea brana pe care urcau si coborau oile era acoperita de blocuri de stanca pravalita. Erau urme evidente de capre negre. M-am intors si mi-am reluat drumul pe poteca din abruptul vestic marcata cu triunghi rosu.

Apucam pe o brana, printre tufe de jneapan. Coborim cu atentie un prim horn, apoi pe sub pereti urmam o noua brana. Alt urcus mai prelung, dupa care intram pe creasta si schimbam directia de mers, dupa ce am depasit urcusul stancos din fata. Alta schimbare de directie, o alta coborare, o alta brana si iata-ne in fata ultimei coborari inaintea Varfului Vioreanu. In saua adanca in care am ajuns gasim crucea celor doborati de trasnet cu ani in urma. Poate ca daca ar fi stiut ca oricare dintre hornurile estice ale muntelui sunt accesibile, tragedia nu s-ar fi produs. Un scurt moment de piosenie si incepem ultimul urcus catre marele Vioreanu, 1885 m.
Pe varf cineva a manjit stanca cu alta denumire inexacta: Vanturarita II. Varful este Vioreanu, denumire venita din adancurile vietii pastorale de pe aici. Din Saua Stevioara pana aici au trecut 2 ore. Pana aici am regasit mereu, din ce in ce mai sters, vechiul marcaj al crestei, punct rosu. Intentia initiala a marcatorului acestei creste, cu punct rosu, a provenit din asemanarea, la alta scara evident, cu cea a Pietrei Craiului. Si tot in acesti munti, Piatra Tarnovului, tot o lama de calcar, poate chiar mai spectaculoasa, a avut aplicat acelasi semn. O scurta contemplare a locurilor, dintre care mai cu deosebire atrage atentia capatana argintie a Stogului, imensa cupola de calcar ce straluceste pe celalalt mal al Cheii. Vechiul marcaj ocolea varful prin dreapta, urcand un perete inierbat, apoi urma o muchie destul de aeriana si cobora printr-un horn scurt.

10 Vioreanu.

11 Creasta nordica, dintre Vf. Vioreanu si Saua Vanturarita.

12 Coborare de pe Vioreanu.

13 Fereastra Vioreanu.

Acum, din varf coboram printre jnepeni, trecand prin paienjenisul de craci, dupa care ajungem la vechiul marcaj. Apoi strabatem fara greutate o alta portiune cu jneapan, coboram o brana scurta si iata-ne sositi pe grohotisul care ne conduce sub peretele imens al Vioreanului. In lungul timpului s-au desprins din el multime de blocuri printre care trebuie sa ne strecuram. Unul dintre ele, imens, a format o adevarata bolta, un fel de tunel prin care te poarta marcajul. Intrega zona este presarata cu blocuri mari, desprinse din peretele vertical al Vioreanului. Poate de aceea, cand am ajuns prima oara pe aici, am botezat ad-hoc locul: bomba atomica.

Mai departe am strabatut grohotisul, apoi am coborat in poiana prelunga de sub abrupt. Ne-am odihnit aici. Daca am fi mai avut timp am fi luat-o in lungul poienii, pe sub creasta, pana in strunga ingusta care ne-ar fi condus fara marcaj, in poteca Oalelor, cea marcata cu punct galben si mai departe pe cea mai frumoasa, interesanta si deopotriva grea cale, pe ultima parte a crestei, ajungand pana la final in Saua Vanturaritei, loc care ne-ar fi condus in drumul de coborire catre cabana. Acum am luat-o prin coltul din stanga al poienii si am coborat prin padure, fara poteca, pana la marcajul locurilor prin care trecusem dimineata, pe sub abrupturile Builei. Apoi am ajuns repede in Curmatura Comarnice si de acolo la cabana. Trecusera mai bine de 10 ore de cand incepusem tura noastra prin Buila si luminile apusului isi sfarseau ultimele raze pe abruptul argintiu al Stogului.

14 Claia Stramba, 1379 metri.

15 Vf. Stogu, 1494 m, vazut de la cabana Cheia.

Denumirile de pe Creasta Builei - nota redactiei
Descrierea facuta de autorii acestui material este extrem de importanta pentru ca ne ajuta sa intelegem topografia locurilor si sa ne pregatim parcursul dorit; ea este unul din rezultatele multor peregrinari prin masiv, in toate anotimpurile.
Denumirile de pe harta lui Nae Popescu sunt si ele rezultatul unor indelungi ture pe teren si a dorintei de a veni cu detalii.

Iar ca sa vedem ca alegerea toponimiilor folosite intr-o descriere nu este un lucru usor nici in Buila nici in alte masive montane, harta pe care o aveti in fisierul de aici ne aduce si ea detalii extrem de interesante despre natura locurilor. Ea a fost realizata de Iordache Dumitru Nicolae si a fost publicata in Buletinul Clubului de Speologie "Emil Racovita" Bucuresti, numarul 5, anul 1978.

Aveti acum la indemana cele necesare pentru a va pregati cum se cuvine pentru strabaterea masivului.

Fişiere ataşate	Mărime
buila_vinturarita_pene.jpg	27.9 KB
prin_buila.jpg	120.56 KB
6lop.jpg	40.97 KB
9lop.jpg	59.79 KB
10lop.jpg	107.72 KB
14lop.jpg	32.68 KB
25lop.jpg	62.44 KB
28lop.jpg	49.06 KB
36lop.jpg	70.46 KB
39lop.jpg	45.15 KB
48lop.jpg	84.15 KB
53lop.jpg	47.73 KB
58lop.jpg	55.72 KB
61lop.jpg	37.86 KB
62lop.jpg	81.2 KB
80lop.jpg	98.16 KB
93lop.jpg	72.37 KB
in_buila_cu_diacritice.doc	53.5 KB

Muntii Capatanii, Muchia Vulturesei

Muntii Capatanii, Muchia Vulturesei

In 1977, Nae Popescu a reusit sa publice la Editura Sport-Turism, in colectia Muntii Nostri, ghidul Muntilor Capatanii. Lucrarea a fost insotita de o harta sub dimensiunile necesare intelegerii bucuriilor pe care le poate oferi acest masiv; desigur, nu din vina autorului ci din spaima celor care si atunci evitau sa ajunga prea multa lume la munte, adica la surse de sanatate fizica si sprituala; mai „bine” sa petreaca oamenii cu bautura decat sa inceapa sa inteleaga natura. Si, culmea dispretului fata de munca autorului, hartii i s-a scos scara! Inclin sa cred ca si descrierile traseelor au fost amputate.

Va prezentam mai jos una din zonele cele mai salbatice ale masivului, parcursa de autorul care l-a gazduit in perioada scrierii ghidului pe Nae Popescu si i-a sugerat trasee din masiv. (Ica Giurgiu)

Muchia Vulturesei

text: Dinu Boghez (Ramnicu Valcea)

Strabatusem de cateva ori labirintul Muchiei Vulturesei/ Valturesei (vezi hartile 1 si 1.1, cu actualizari). De fiecare data invatasem cate ceva nou despre acest drum cu care se inconjoara tinutul Naratului (Vf. Carligele Olanestilor, 1509 m). Intr-o incercare de a cunoaste cetatea Naratului, de mult, la inceputul peregrinarilor mele prin Muntii Capatanii, cu cartea lui Nae Popescu in mana, urcasem pe Valea Satului (vezi harta 1), strabatand vegetatia luxurianta si ajunsesem pana dincolo de Saua Tarsa.

harta 1 - extras (cu actualizari si completari) din lucrarea lui Nae Popescu, Muntii Capatanii, colectia Muntii Nostri, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1977.

harta 1.1 - extras (cu actualizari si completari) din lucrarea lui Nae Popescu, Muntii Capatanii, colectia Muntii Nostri, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1977.

Intr-alta strabatusem cararea incalcita a Vulturesei pe marcajul putintel al punctului rosu, aplicat de regretatul invatator Banu. Cu ani multi dupa aceea, cand peste marcajul acestor locuri se asternuse ceata amintirilor, la nord de tinutul stancariilor lui Verdes (harta 1.1) gresisem poteca si-i trasesem o rataceala de pomina, cu o noapte petrecuta pe o coasta atat de inclinata ca trebuise sa ne odihnim cu picioarele sprijinite de un copac, uneori atipind, alte ori, de cele mai multe, admirand cerul instelat si sclipiciul nocturn al licuricilor alergatori. Si aceasta tura avusese partea ei buna pentru ca altfel niciodata nu aveam de gand sa ajung pe minunata vale a Paraului Vulturesei (harta 1.1), care - cat de firav era - facea la tot pasul cascade inalte, coborate pe muschiul intunecat al stancilor pe care le strabatea, odihnindu-se de fiecare data, inaintea altei coborari, in causuri de apa cristalina.

Acum, pe Muchia Vulturesei, aflasem ca fusese facut alt marcaj, tot cu punct rosu, care intruchipa mai vartos vechea poteca labirint. Eram in cea de a doua zi a lui iunie 2007 si coboram singur din autobuzul de Brezoi, in centrul oraselului adormit; 7 dimineata. Stiam ca pe ulita de pe Valea Satului (vezi schita 2) se afla un punct rosu, proaspat. Pe acolo mi-am indreptat pasii. Marcajul se termina brusc; o femeie ce-si pastea vaca, nestiutoare despre poteca pe care vroiam sa merg, mi-a spus ca daca coboram si treceam podetul de peste apa Satului (schita 2) aveam sa gasesc o poteca in lungul gardului pe care-l vedeam. Pe acolo aveam sa merg, desi atunci cand coborasem pe aici ultima oara strabatusem poienile oamenilor si iesisem in aceeasi ulita, mult mai sus decat locul unde stateam de vorba. Am mers intr-acolo, am iesit in poienile de deasupra orasului, unde alt om ce-si aduna o spinare de vreascuri mi-a dat indrumari pe mai departe. „Treci de stalpul de electric, treci de Valea Paraului Mic si de cel Mare si, cand intri in padure, dai de-o poteca; poate aia o fi cea pe care o cauti”. Cu asa informatii descurajante am pornit la drum.

Schita 2, inceputul de traseu catre Muchia Vulturesei (autor, Dinu Boghez).

Am intrat in poteca, pe langa un gard, apoi pe langa altul, pana am dat de primul punct rosu, intovarasit de o sageata de aceeasi culoare care indica drumul la coborare, prin gradini, asa cum stiam eu de mult. De aici incolo nu aveam decat sa continui drumul prin padure. Am mers cursiv, desi, asa cum aveam sa constat in lungul traseului, arareori semnul fusese aplicat si pentru intoarcere. Prima deruta oarecum avea sa apara in dreptul unui loc cu grohotis miscator, batut de soarele puternic, in care punctul rosu nu aparea decat daca urcai povarnisul faramicios. Pana atunci mersesem neabatut pe versantul estic al muntelui, acum insa, odata ajuns pe creasta urma o lunga portiune prin padurea umbroasa, punctata de luminisuri bantuite de soarele puternic, fara nici o abatere. Si asta pana la aparitia primelor stancarii. Intram in tinutul stancariilor, mai intai cele ale Vulturesei - 1410 m (imaginea 3), apoi cele ale Verdesului - 1450 m. De pe ambele stancarii avem privelisti unice ale Vaii Lotrului si inaltimilor departate ale Muntilor Fagarasului (din mai toate locurile inalte sau mai joase ale muntilor valceni, Muntii Fagarasului se lasa pe indelete priviti). Mai sus, tasnind din padure, atrag privirile cosurile stancoase ale Naratului. Pana acolo pare o zvarlitura de bat!

3 Stancariile Vulturesei.
foto: Dinu Boghez


Cand ajungi in fata stancariilor, aparute aproape brusc in fata calatorului, aspectul potecii se schimba. Cararea se abate pe versantul vestic, strabatand portiuni de brana, cu verticale apreciabile deasupra si catre Valea lui Stan. Pe aceasta portiune semnul turistic trebuie cautat cu mare atentie. Orice abatere te arunca in locuri din care nu intrevezi nici o posibilitate de iesire. Pentru o scurta portiune ne abatem din nou pe partea estica a muntelui, strabatand cu mare atentie spalatura unei stanci, cu multe prize, dar pe care orice pas gresit te arunca in prapastia cu tepele padurii aflate mult mai jos. Din nou trecem pe fata vestica. Ajungem intr-o strunga, de unde coborim un horn scurt. Urmeaza o brana, un alt horn, mai lung si ceva mai obositor. In stransoarea peretilor acestuia, cand ajungem la capatul lui, marcajul aproape dispare. Cu oarecare atentie il descoperim pe fata peretelui din dreapta, pana la care trebuie sa ajungem catarandu-ne cu atentie pe stanca aproape verticala, dar cu numeroase prize de picior. Noroc ca ascensiunea este foarte scurta.

Odata strabatuta portiunea stancoasa de pana acum - pana aici au trecut 4 ore de cand am parasit Brezoiul - meritam o pauza mai consistenta. Privelistea spre Muntii Coziei si mai ales catre cei ai Fagarasului este deplina. Nici de aici incolo nu scapam cu una cu doua de alte stancarii. O descriere amanuntita a locurilor pare greu de realizat. Poteca, dupa stancariile pe care ne-am odihnit, mai intai coboara, evitand picioare stancoase ale muntelui. Apoi urca prin padurea intunecoasa - adevarat hatis, pe fata estica, apoi iar se apropie de muchie si de alte stancarii, abatandu-se pe fata vestica a muntelui. Apoi iar urca in creasta. La un moment dat, din muchia stancoasa - semn rosu pe fata unei stanci, poteca se abate pe fata vestica, aproape brutal, dar daca nu prindem locul de coborare putem orbecai pe munte mult si bine. Cunosc oameni care in aceste locuri au innoptat si cu greu au gasit poteca, a doua zi.
Apoi poteca se inscrie multa vreme pe versantul vestic. Tot pe brane, inierbate de cele mai multe ori, dar pe care trebuie sa cauti bine semnul urmator, neevitand sa te intorci la ultimul pe care l-ai vazut, ca sa-ti reorientezi mersul inainte. Poteca, bine ascunsa in iarba mare a locurilor atat de rar umblate - pe nedrept chiar - nu te lasa sa te ratacesti.
Pe neobservate, poteca incepe sa se orienteze spre stanga, aproape imperceptibil. Apar din nou, inainte, dar mult mai aproape, zvacnite din desisul padurii, Cosurile Naratului. Ti se par aproape, dar mai ai cale lunga pana acolo. Abaterea spre stanga pare acum o realitate si la un moment dat poteca pare a se termina intr-o spalatura stancoasa, imposibil de trecut. Eram pe fata dinspre Valea Satului, acum cea nordica a traseului. Am zabovit ceva timp aici, gandindu-ma cum pot trece de obstacol, pe fata stancoasa. Poate as fi incercat daca oboseala nu ar fi inceput sa apara. Eram singur si o cadere aici, fara semnal la mobil, in cazul unui accident, ar fi avut urmari tragice. O clipa am dat sa urc pe primul horn din cale, incercand sa depasesc obstacolul peste stancile care sus pareau acoperite de brazi. Apoi am ales sa ocolesc stanca pe sub ea, urmand sa urc din nou in poteca. Asa am facut, numai ca sub frunzisul uscat am dat de udatura si de un vreasc pe care am alunecat si caderea de doar 2-3 metri mi-a produs cateva zgarieturi. La capatul cazaturii insa am dat de semnul potecii pe care o cautam!

Obosit si oarecum speriat, am continuat sa urc prin padure. Curand am dat de un firicel de apa. Izvorul Ferigilor, cum este denumit in cartea lui Nae Popescu. Avea apa; era singura sursa de pana aici (asta doar cand nu seaca). Doar in Saua Tarsa aveam sa mai gasesc altul. Altadata aici se afla o cruce, a unui cioban ce-si gasise sfarsitul. Nu mai era crucea ci doar firul apei. Nici nu ma mai uitam la ceas. Vroiam doar sa ajung cu bine in Saua Tarsa, pe atata lumina cat sa-mi permita coborarea in Valea Lotrisorului.
De aici incolo am mai schimbat o data versantul si ajuns iarasi pe fata vestica, multa vreme poteca s-a desfasurat prin locuri cu vegetatie bogata, din care cu greutate urmareai semnele turistice, punctele rosii. Pe negandite am ajuns, coborand, intr-o sa larga, in care copacii erau aproape rari. A trebuit sa urc din greu si, sus, acolo unde incepeau sa se vada padurile adanci ale Varfului lui Stan, poteca a inceput sa se orienteze de-a binelea spre stanga, pe sub alte stancarii, mai sus, ale Naratului (imaginile 4-11).

4 Stancariile Naratului, imagine de pe varf (1510 m) (Muntii Capatanii).
foto: Trestian Gavanescu (Ramnicu Valcea)


5 Stancariile Naratului, imagine de pe varf (1510 m) (Muntii Capatanii). In ultimul plan, Sturii lui Pavel.
foto: Trestian Gavanescu (Ramnicu Valcea)


6 Pufulita de munte (Epilobium alpinum). Muntele Narat (Muntii Capatanii).
foto: Trestian Gavanescu (Ramnicu Valcea)


7 Garofita alba de munte (barba ungurului) (Dianthus spiculifolius). Muntele Narat (Muntii Capatanii).
foto: Trestian Gavanescu (Ramnicu Valcea)


Nu mai aveam cum sa ma abat de la poteca, care curgea inaintea mea, fara sanse de a o pierde. Am ajuns in locuri, mult mai cunoscute, cele in care doar dorinta de a urca pe cusma Naratului mi-a fost altadata tinta. Scapasem din stransoarea si clinciurile potecii de pe Muchia Vulturesei. Ma apropiasem binisor de cosurile stancoase, acolo pe unde floarea de colt isi avea salas si ma indreptam catre o ultima brana inierbata, catre un ultim si scurt urcus, de unde urma o coborare lunga spre Saua Tarsa - 1290 m.

8 Stancariile Naratului, slabanog (Impatiens noli-tangere) (Muntii Capatanii).
foto: Trestian Gavanescu (Ramnicu Valcea)


La capatul poienii de un verde sclipitor, mai ales dupa atata intunecime a padurilor de pana aici, mi-am permis o pauza. De cand parasisem Brezoiul, pana aici, trecusera 9 ore; era acum 16,30. Am ajuns in poiana Seii Tarsa, apoi am strabatut “minunata” poiana cu urzici piscatoare chiar si prin pantalonul si ciorapul lung. Apoi m-am inscris pe poteca de sub Sturii lui Pavel - o ascensiune pe acest varf iti ofera privelisti peste toate ascunzisurile Lotrisorului (harta 1), am atins pe negandite Poiana lui Pavel, verde ca niciodata, cu ramasitele bordeiului ciobanesc si am inceput lunga coborare catre Valea Lotrisor.

9 Floare de colt in Narat (Leontopodium alpinum).
foto: Trestian Gavanescu (Ramnicu Valcea)


10 Floare de colt in Narat (Leontopodium alpinum).
foto: Trestian Gavanescu (Ramnicu Valcea)


11 Floare de colt in Narat (Leontopodium alpinum).
foto: Trestian Gavanescu (Ramnicu Valcea)


Spre vale, singura grija a fost sa nu dau peste vreunul din cuiburile de viespi pe care le vazusem in alte imprejurari. Din Saua Tarsa pana in Valea Lotrisor am facut ceva mai putin de 2 ore. Lumina zilei ma salva, ajungeam la Caciulata, spre sud, la autobuz, fara lanterna. O scurta pauza pentru apa, cateva vorbe schimbate cu paznicul casei de vanatoare din capatul vaii si la drum. La Cascada Lotrisorului, un autoturism cu doi tineri. Mergeau spre Caciulata si aproape ca i-am rugat sa ma duca pana acolo. Le-am multumit si am ajuns cu bine acasa, sfarsind o excursie pe acest Munte Naratul, una din minunile greu de atins ale Masivului Capatanii.

Cheile Vaii Satului

Cel mai utilizat drum catre mult ravnitele stancarii ale Naratului este poteca ce urca pe Valea Satului (vezi hartile 1 si 1.1). Aproape de drum asfaltat si de mijloace de transport, pornind chiar din centrul orasului Brezoi, poteca ce urca pe ulita liceului din localitate este cel mai adesea aleasa drept cale de acces catre inaltimile departate ale Naratului.
Imediat ce depasim statuia din centrul Brezoiului, inainte de a trece podul peste Paraul Satului, apucam pe strada Liceului, asfaltata cam pana catre statia de alimentare cu apa a orasului. Pana aici nu mergem mai mult de ¼-½ ore. Trecem printre bazinele statiei, ajungem pe malul drept al paraului si incepem urcusul pe Valea Satului.
Ar fi de mentionat ca acest traseu, deosebit de interesant, cale de acces curenta catre inaltimile Naratului, nu este deloc usor. In rastimpul a 2½ ore, cat ne aflam pe firul apei, avem de infruntat dificultati care pot fi infrante dar care ne supun la eforturi serioase. Si in restul de 1 ora de mers, pe coasta muntelui, urcusul este dur. De abia sus, atunci cand ne apropiem de Saua Tarsa, ne mai putem trage sufletul. Si inca o precizare. Valea nu poate fi parcursa decat la ape scazute si in timpul unui regim pluviometric cat de cat normal. Cei care merg pe aici, oarecum des, vor avea surpriza sa gaseasca valea mereu schimbata, datorita puternicelor viituri care-i schimba infatisarea. Si, tinand seama de ingustimea meandrelor pe care ne aflam, locuri de retragere in cazul unor ploi torentiale sunt greu de gasit.

Depasim incinta statiei de tratare si intram direct pe poteca ce se desfasoara pe firul vaii. La inceput pe malul drept, apoi pe cel stang, dupa care ne vom dumiri ca poteca traverseaza firul apei cristaline si zgomotoase ori de cate ori este nevoie. Si pot fi 10-12 traversari de acest fel. Acum, dupa ce am patruns pe Valea Satului, constatam ca suntem intr-un veritabil defileu, prin care apa si-a croit cu greutate drum, facand la tot pasul schimbari bruste de directie, transformand poteca - pentru ca pe aici exista totdeauna una - intr-un permanent zig-zag. Dupa ce trecem de bazinele de apa suntem la baza primilor pereti verticali pe care-i intalnim in cale. Apoi suntem obligati sa ajungem la firul apei, traversand primele stancarii umede. Schimbam directia de mers, inaltandu-ne mult deasupra paraului zgomotos, parcurgand o portiune de brana inierbata. Coboram la firul apei, afland mereu inainte poteca mult batuta de localnici, care-si gasesc pe aici diferite indeletniciri, ba adunatul ragaliilor pentru foc sau al urzicilor pentru oratanii, intovarasiti mereu de vreun caine obisnuit cu amusinatul prin padure, pe aici existand de cand lumea braconieri.
Ajungem la apa cristalina, nu de putine ori adunata in bulboane adanci imprejmuite de pereti pe la baza carora trebuie sa ne strecuram. Si tot asa mereu, de nici nu mai putem tine minte numarul traversarilor pe bolovanii alunecosi. Pe maluri, deasupra stancilor, padure deasa, iar acolo unde cat de cat isi fac loc ochiuri de verdeata, vegetatie luxurianta. Frunze de brusture uriase, florile galbene ale laptucului oii si mai ales urzici. Si drumul continua dupa acelasi tipic, zig-zagul apei si al potecii oferindu-ne totusi aspecte mereu noi.

Cateva locuri se cuvine a fi amintite. La aproape 1 ora de statia de tratare aflam pe un perete inalt, pe malul stang al vaii, o foarte frumoasa cascada, pravalita pe intinsul peretelui, despletita in numeroase suvite. Ceva mai departe, la aproape 2 ore socotite din acelasi loc, poteca se infunda intre peretii ingusti, pe unde apa se pravale peste praguri inalte. Suntem obligati sa cautam atent poteca, aflata pe malul stang, pe unde invingem suisul apei. Coboram repede din nou la firul apei, de unde reluam firul potecii cu acelasi aspect de pana acum. Dupa alta traversare, urmeaza o portiune de drum linistit, inaltat mult pe malul stang, prin padure, lasand jos apa care-si trimite pana la noi zgomotul sau. Alta coborare. Din nou o urcare deasupra apei, de data asta pe malul drept, apoi o ultima ajungere la firul apei - e bine sa ne umplem bidonul. In sus pe firul unui valcel sec si ne pregatim sa parasim valea. S-au scurs 2½ ore. Pana aici ne-a intovarasit marcajul cruce albastra, refacut numai pentru urcare, caruia ii lipseste fondul alb.

Incepem ultimul urcus, mai intai pe coasta si in curand chiar pe muchia muntelui. Poteca se vede clar si ne conduce in rastimpul a unei ore in poiana din Saua Tarsa (hartile 1, 1.1). In cea mai mare parte se afla pe aici adevarate lanuri de urzici, crescute de-a valma. Se mai vad cateva barne pe dreapta, acolo unde alta data era stana. Pe dreapta, fixata intr-un copac, mai rezista timpului o sageata care arata drumul care se strecoara pe sub abrupturi stancoase, spre vest, catre stana din Jilisti, Claia cu Brazi si Dosul Pamantului. La limita de sus a poienii din sa aflam stancarii frumoase, pe care ne putem odihni si de unde privim fie marile varfuri ale Naratului, unele rotunjite, altele ascutite, ascunzand printre ele frumuseti care se cer cunoscute si protejate deopotriva, fie primele abrupturi care conduc anevoie catre Sturii lui Pavel. Iar sub noi, la marginea poienii intinse pe care ne aflam, alte verticale sfarsesc in adancul padurii pe sub care isi gaseste locul poteca Jilistilor. Iar daca provizia de apa s-a sfarsit, putem sa coboram in valcelul din dreapta, pe langa locul vechii stane si vom gasi izvor, chiar in cele mai secetoase veri.
Timpul se scurge repede si dupa odihna binevenita dupa atatea peripetii ne vom hotari daca vom continua ascensiunea pe “cosurile” Naratului, daca vom aborda poteca ce se desfasoara in lungul Muchiei Valtureasa, cu frumoase aventuri alpine dar si mici probleme de orientare, daca vom urca Sturii lui Pavel sau vom alege intoarcerea pe drumul pe care am venit sau pe cel care ne va conduce in coborare continua, trecand prin Poiana lui Pavel, in Valea Lotrisorului si mai apoi in soseaua de pe Valea Oltului.
Oricum am face, potecile Naratului ne asteapa mereu, infatisandu-ne nestemate alpine, florale si faunistice deosebite.

cititi aici continuarea articolului

Fişiere ataşate	Mărime
1_harta_popescu_capatanii.jpg	3.9 MO
1bis_harta_popescu_capatanii.jpg	1.25 MO
2_schita_1.jpg	1.24 MO
3_stincariile_vulturesei.jpg	250.61 KB
4_prin_stincariile_naratului.jpg	247.08 KB
5_stincariile_naratului.jpg	229.65 KB
6_pufulita_de_munte.jpg	147.14 KB
7_garofita_alba_de_munte.jpg	157.5 KB
8_slabanog.jpg	171.53 KB
9_floare_colt_vultureasa.jpg	192.59 KB
10_leontopodium_alpinum_vultureasa.jpg	144.78 KB
11_leontopodium_vultureasa.jpg	371.34 KB

Muntii Capatanii, Sturii Puturoasei

Muntii Capatanii, Sturii Puturoasei

text: Dinu Boghez (Ramnicu Valcea)

cititi aici partea anterioara a articolului

Valea Oltului are pregatit un bagaj infinit de frumuseti a caror cunoastere depinde numai de curiozitatea turistului. Ivite in calea calatorului acolo unde nici nu te astepti, in adancul codrilor Lotrisorului, miezurile cu piscuri pietroase tasnesc din abruptul pantelor impadurite, pana la care asuzi din greu ca sa ajungi. Sturii Puturoasei pot constitui un circuit, avand ca punct de plecare motelul Lotrisor (imaginea 17).

17 Schita Sturilor Puturoasei (autor Dinu Boghez).

Intr-un sens sau in celalalt, circuitul, pornind din locul amintit, poate fi abordat fie de pe Valea Lotrisorului - directie propusa aici, fie de pe Valea Puturoasei (harta 1). Incepem traseul, in primul caz mergand pe drumul forestier de pe Valea Lotrisorului. In cea de a doua varianta, de la motelul Lotrisor, statie de autobuz, loc de parcare pentru autoturisme, ne intoarcem spre Calimanesti (sud) 1,7 km, in lungul podului care intovaraseste Valea Oltului in Carligul Mic si la urmatorul pod, peste Valea Puturoasei, pe langa un intrand al lacului, ne abatem la dreapta, unde dupa cateva zeci de metri gasim poteca marcata cu punct rosu, inca vizibil (malul stang al vaii).

Fie ca ne-am hotarat sa incepem traseul in sensul Vaii Lotrisorului. Dupa bariera existenta aici mergem nu mai mult de 20 metri, dupa care incepem sa urcam spre padure, acolo unde vedem taluzul drumului putin scurmat. Continuam urcusul oblic, sub un unghi de circa 30°, 10-15 metri, dupa care ne angajam pe muchie, pe o poteca din ce in ce mai clara. Astfel ne indreptam spre Sturii Puturoasei, incepand un circuit a carui durata este de maximum 5-6 ore.
In zone mai mult sau mai putin limitrofe exista si alte denumiri identice: Sturii lui Pavel, situati in apropierea cetatii de piatra a Naratului si Sturii Olanestilor, aflati relativ aproape de statiunea cu acelasi nume.
O mentiune se cere a fi facuta: nu va aventurati pe aici pe poteci necunoscute decat impreuna cu un bun cunoscator al locurilor sau avand descrieri de traseu care pot fi urmarite.

18 Sturii Puturoasei vazuti de pe muchia continuare din amontele lor.
foto: Trestian Gavanescu (Ramnicu Valcea)


Asadar, odata depasit inceputul potecii pe care ne-am angajat, dupa ¼ ore ajungem pe un prim loc drept, unde iarna gasim urme de lupi. De pe aceasta prima inaltime ajung pana la noi zgomotul soselei si vuietul apei Lotrisorului. Spre stanga apare o poteca clara, care sfarseste pe taluzul vertical al soselei.
De aici incolo suim printr-o padure de pin, specifica acestei zone. Urcusul este din ce in ce mai accentuat. Urcam direct pe firul crestei, aproape fara serpentine. Rareori avem clipe de ragaz. Primul loc de odihna il aflam dupa ce ne-am strecurat printre primele stanci intalnite in cale, pe un promontoriu aflat deasupra lor. Pana aici se intinde padurea pinilor ce ne-au intovarasit. De aici inainte predomina stejarii.

19 De pe Sturii Puturoasei, priveliste catre Muntii Fagarasului.
foto: Trestian Gavanescu (Ramnicu Valcea)


Continuam urcusul. In sfarsit, un mic palier. Apoi inca un urcus, cu stanci si mesteceni decorativi. Poteca este neclara. O regasim pe dreapta muchiei. Oricum, urcusul direct ne scoate tot in poteca.
Alt palier scurt si poteca trece prin strunga formata din doua stanci apropiate. O scurta coborare. Un ultim repezoi, pe o poteca impletita printre copaci si ajungem la un loc de priveliste pana catre Muntii Fagarasului. Se vad de aici si crestele vecine, apropiate, de la Foarfeca Naratului pana la Pietrele Goale, Sturii lui Pavel si interesantul bazin al Apei Negre, afluent de stanga al Lotrisorului.
Aici exista o bancuta - a lui Nicu - din trunchiuri de mesteacan. Pana aici a trecut 1 ora de la plecare, vreme in care am intalnit rare semne ale vechiului marcaj cruce rosie. Spre dreapta, in coborare, o poteca clara ce inconjoara cetatea Sturilor, pe care eventual o putem folosi la intoarcere.
Continuam urcusul catre Sturi. Pe prima stanca intalnita in cale gasim un ultim semn de marcaj - cruce rosie - care se abate la dreapta. Hatasul pe care vom merge, drept inainte, este insemnat din loc in loc cu dunga rosie a marcajului forestier de creasta. Urcam sustinut prin padure, intalnind copaci doborati, fagi uriasi, brazi pitici si din cand in cand cate un mesteacan. Suntem pe poteca basmelor Sturilor, in lumea umbrelor si frunzisului nesfarsit prin care vantul se strecoara oftand. In zilele senine, prin raristea padurii falfaie cate o pala de lumina. Cararea, uitata de oameni si de timp, ne intra-n suflet.

20 Vf. Foarfeca Naratului (832 m) (Muntii Capatanii) vazuta din Muchia Sturii Puturoasei.
foto: Dinu Boghez (Ramnicu Valcea)

Ajungem in Muchea Sturilor, intr-o sa, la 20 minute de la bancuta. Spre stanga, descrescand pana la contopirea cu padurea, un sirag de tancuri despartite de strungi inguste. In fata, padure nesfarsita, pe ale carei pante inguste infloresc primii ghiocei; uneori, chiar din ianuarie. Noi continuam drumul spre dreapta, pe sub creasta. Poteca existenta ocoleste pe dreapta peretii Sturilor. Urcam din greu printr-un horn. Ajungem intr-o strunga. Poposim. Gasim cai accesibile spre stanga si spre dreapta pentru a ajunge chiar pe varfurile tancurilor.
Privelistea dimprejur este uimitoare. Peste tot, varfuri stancoase impung cerul. Par niste animale uriase in agonie, cu gurile inaltate spre cer. Intr-un areal relativ restrans, Sturii lui Pavel, Sturii Olanestilor si Sturii Puturoasei, cu infatisari si denumiri identice, trebuie sa fi nascut povesti si legende.
Ajunsi, pe rand, pe fiecare dintre tancurile stancoase, privirile cuprind imagini deosebite. Din creasta Muntilor Fagarasului identificam abruptul sudic al Ciortei. Vedem Masivul Cozia si varfurile de inceput ale Muntilor Lotrului. Pe micile platouri ale fiecarui varf intalnim urme ale caprelor negre si ale caprioarelor, pe care cu putin noroc le-am putea chiar vedea. O intamplare i-a pus pe niste prieteni fata in fata cu o caprioara si puiul ei, silindu-le la un salt peste ei, pierzandu-se apoi in padure.

21 De pe Muchia Sturii puturoasei, Muntii Fagarasului (vazuti peste Muchia Lotrisorului).
foto: Dinu Boghez (Ramnicu Valcea)

Sus, pe platoul tancurilor, pini pitici cu coroana dezvoltata orizontal. Si liniste, cer albastru, soare. Dedesubtul nostru, stolul frunzelor tremurand necontenit in taina padurii de nepatruns.
Coboram de pe aceste prime tancuri, ocolindu-le astfel, urmarind hatasul. Ajungem intr-o strunga, apoi intr-o sa ingusta, de unde spre stanga urcam pe alte varfuri spre care padurea isi trimite mirosuri datatoare de viata.
Continuam, strecurandu-ne pe stanga, pe langa pereti. Urcam pana intr-o alta strunga, inalta, de unde coboram pe o brana ingusta, strajuita de mesteceni. Ajungem deasupra unor hornuri. Coboram pe cel din stanga, fara pericole. Am ajuns din nou in padure. Spre dreapta (imaginea 17), semnul cruce rosie ne arata poteca de urmat pentru intoarcere. Spre stanga, punct rosu, semn al potecii care coboara spre Valea Puturoasei - pentru incheierea circuitului.
Ca sa nu spunem ca nu am parcurs in intregime Sturii, continuam pe poteca din fata circa 2-300 metri, pana apar in fata stancile unui nou tanc. In dreapta lor, poteca clara pe o brana, pe sub pereti. Noi urcam stancariile prin locurile care ne convin, ajungand imediat pe varf, pe cel mai intins platou de pana acum. Priveliste totala spre Sturii parcursi anterior.
Ne intoarcem prin locul prin care am urcat sau coboram pe partea opusa si apoi la dreapta, pe poteca de brana amintita. De cand am plecat de la bancuta si pana la ramificatia cu marcaje amintita s-au scurs 1 - 1½ ore, sau cel mult 2½ - 3 ore de la plecare.

22 Vf. Robu, 1899 m si Plaiul Sasa Proenilor, 1570 m vazute de pe Muchia Sturii Puturoasei.
foto: Dinu Boghez (Ramnicu Valcea)

Ca sa inchidem circuitul propus pornim pe poteca marcata cu punct rosu, mai intai pe sub peretii Sturilor, apoi la dreapta, traversand un inceput de valcel, apoi la stanga, din nou spre abrupt. In continuare mergem pe sub creasta, pana in dreptul a doua stanci printre care se strecoara poteca. In sus, direct prin padure, putem reveni in creasta, coborand apoi la bancuta. Poteca continua pe sub muchia stancoasa descrescatoare. Cu atentie, descoperim marcajul. Ajungem la un alt loc prin care poteca se strecoara printre doua stanci. Ne impiedicam din cand in cand de copaci doborati. Coboram continuu, urmarind cu atentie poteca si marcajul. Trecem in coborare prin doua valcele. Cand am sfarsit ultima traversare ajungem chiar pe muchie, intr-un loc cu frumoasa priveliste catre adancul Vaii Puturoasa. Urmeaza o coborare oblica spre firul vaii, pana ajungem pe malul lacului, intrat adanc pe teritoriul paraului. Un puternic miros sulfuros ne da certitudinea ca am ajuns acolo unde trebuia. De la ramificatia din padure, dupa coborarea Sturilor s-au scurs 1 - 1½ ore.

Daca avem curiozitatea sa urcam in susul vaii vom gasi o frumoasa serie de mici saritori, de o ritmicitate impresionanta. Primele 13 cascade, accesibile, alcatuiesc o imagine de neuitat. In continuare sunt si altele, caracteristice pentru acest parau, dar parcugerea lor pune probleme dificile, ca sa nu mai vorbim de udatura la care ne expunem.
Suntem langa sosea. Inca 1,7 km la stanga, spre motelul Lotrisor si circuitul s-a inchis la capatul a 5 - 6 ore de mers. Am fost pe tancuri care te apropie de soare, unde parca bantuie zvonul legendelor, prin padure, in lumea umbrelor, prin frunzisul nesfarsit si ne-am saturat privirile cu imaginea paraului care sarea pe trepte sure de stanci, imprastiind lacrimi cristaline pe muschiul intunecat al malurilor.
Visul s-a curmat in forfota masinilor de pe sosea.

Fişiere ataşate	Mărime
17_schita_sturii_puturoasei.jpg	1.48 MO
18_spre_sturii_puturoasei.jpg	241.02 KB
19_fagarasul_vultureasa.jpg	199.45 KB
20_vultureasa.jpg	293.36 KB
21_vultureasa.jpg	195.55 KB
22_vultureasa.jpg	236.42 KB

Muntii Capatanii, Sturii lui Pavel

Muntii Capatanii, Sturii lui Pavel

text: Dinu Boghez (Ramnicu Valcea)

cititi aici prima parte a articolului

Sturii lui Pavel si Pietrele Goale

Cine patrunde pentru prima oara pe Valea Lotrisorului (vezi harta 1) va dori cu siguranta sa revina inca de multe ori. Pereti de stanca cu fisuri si surplombe, pe care s-au stabilit trasee alpine, creste inalte pe care pini singuratici isi infig radacinile in fisuri nevazute, firul de apa cristalina care se strecoara in meandre la tot pasul, sarind din cascada in cascada, totul indeamna la cunoasterea in amanunt a locurilor. Si daca vom avea norocul sa zarim pe stancile cheilor inalte, prin despicatura carora de abia zarim cerul, cate un exemplar de capra neagra, vor fi motive in plus ca sa cautam potecile locurilor, putine la numar, care ne conduc prin ascunzisuri, pe creste zdrentuite, acolo unde mai sus nu intalnim decat albastrul cerului.

1. Poteca care urca din Valea Lotrisorului

Dupa ce strabatem cei circa 5 km, pe drum forestier, de-a lungul paraului si scapam din stramtoarea muntelui, ne trezim in fata unor poieni intinse, la marginea carora incepem sa gasim locuri amenajate de om. Dupa ce trecem un podet peste o confluenta de paraie, prin iarba mare gasim punctul rosu, semnul turistic pe care-l urmam in continuare. Pana aici, pe drumul forestier, am mers 1-1½ ore.
La inceput, 5-10 minute, drumul urca foarte putin, indreptandu-ne spre dreapta. Apoi urca sustinut, facand o serpentina, apoi alta, dupa care ne inscriem pe drumul de coama, pe o adevarata alee printre fagi. Mai departe, poteca urca continuu, depasind uneori grupuri de stanci, alteori zigzagand pe fete inclinate, dar nu paraseste cumpana de ape pe care ne-am angajat chiar de la inceput. Catre sfarsitul urcusului intalnim vegetatie abundenta, prin care poteca razbate, orientandu-ne spre stanga. Dupa ce depasim tufele amintite, razbim din nou in padure de fag. Zarim lumina crestei, pe care salasluiesc si cateva exemplare de brad.

12 Foarfeca Naratului (832 m) (Muntii Capatanii), pe malul drept al Oltului, vazuta de pe stancariile Lotrisorului.
foto: Dinu Boghez (Ramnicu Valcea)


Schimbam directia spre dreapta si atingem liziera padurii. Sfarsim aici un urcus destul de dur, care ne-a luat 1¾-2 ore. Suntem la marginea de jos a Poienii lui Pavel (harta 1). Aici, lasandu-ne in asternutul molatec al ierbii mari, putem face un popas ceva mai lung. Privim catre adancurile vaii pe care am parasit-o, urcam cu gandul pe stancariile Sturilor Puturoasei, de pe malul drept al Lotrisorului, sau privim catre inaltimile Claii cu Brazi (harta 1), acoperita de peria deasa a padurii de brad. Catre nord-est zarim inaltimi stancoase cu abrupturi care coboara vertiginos catre adancurile Vaii Lotrisorului, ascunzand in clinurile lor vaiugi adanci, de unde se infiripa aprigul Parau Apa Neagra, care la unirea cu apele Lotrisorului coboara in cascade inspumate si mai ales zgomotoase. Inaltimile celor doua cocoase care se ridica deasupra abrupturilor amintite alcatuiesc Pietrile Goale (imaginea 13), ridicate, cu toata semetia lor, la doar 1380 metri.

13 Varfurile Pietrele Goale (1380 m), vazute dinspre Valea Lotrisorului.
foto: Trestian Gavanescu (Ramnicu Valcea)


Urcam pe plaiul intins al poienii, uneori rascolita pe alocuri de coltii mistretilor, trecem pe langa un brad singuratic, pe care se afla un vechi indicator turistic si acolo unde se sfarseste poiana, printre exemplare batrane de fagi apucam firul potecii spre stanga, intrand din nou in padure. Aici peisajul se schimba. Uneori, la capatul de sus al poienii, intrand in padure spre dreapta, in afara potecii, gasim izvorul care alimenteaza turmele poposite arareori pe aici. Ne strecuram printre blocuri uriase de stanci, apoi ajungem la o poiana ridicata aproape vertical pe dreapta potecii.
Cativa zeci de metri mai departe parcurgem o scurta brana si intram din nou in padure. Acelasi peisaj punctat cu blocuri mari de stanci risipite pe tot locul si iata-ne intr-o sa, in mijlocul padurii, dar parca mai luminoasa. Gasim pe aici, la timpul potrivit, pe fagi inalti, delicioase exemplare de pastravi de padure. Pana aici, din Poiana lui Pavel, au mai trecut ½ ore. Suntem aproape de Sturii lui Pavel. Portiunea aceasta ultima de drum are insa locuri dintre acelea care se tin bine minte. Labirintul strecurat printre stancile amintite, mici portiuni de brana, bolti de vegetatie frumos arcuite peste poteca firava, ba chiar si scurtul fragment de poiana risipit pe panta muntelui, deasupra careia, sus de tot, vine calea Pietrilor Goale, tocmai dinspre Foarfeca Naratului (imaginea 12). Pana aici, in Saua Sturilor lui Pavel, s-au scurs din Valea Lotrisorului 2½ ore.
S-ar putea sa fiu un indragostit iremediabil de farmecul padurii, dar parca prin aceste locuri padurea de fag, punctata ici colo de cate un brad, inalt si argintiu, cu covoare timide de verdeata printre arbori, cu ciopoare de viorele primavara, stapanita de misterul tacerii, iti strecoara in suflet linistea pe care o cauti mereu.

Suntem aproape de tinta finala a traseului, Sturii lui Pavel. De aici incolo, degeaba mai cautam vreo poteca. Doar intuitia si urmarirea crestei ne vor conduce catre varf. Pe stanga potecii marcate apar blocuri uriase de stanca. Adevarate paralelipipede de piatra, parca aduse aici de forte supranaturale. Pe langa ele incepem urcusul catre creasta. Incepem sa urcam spre Sturii lui Pavel, abatandu-ne din poteca spre stanga, pe muchie; nu sunt atat de spectaculosi ca Sturii Puturoasei, dar au privelisti magnifice catre Cosurile Naratului si toboganurile imense care coboara catre padurile dese de la poalele acestora. Depasim mai intai un prim varf; apoi urcam prin padure si tancuri, ocolindu-le cu atentie, pana catre micutul platou, mai mult ingramadire de stanci risipite printre brazi agatati vremelnic in crapaturi invizibile. Urcusul dureaza cel mult ½ ore.
O lume neobisnuita sta la picioarele noastre. Varfuri stancoase, care prevestesc Cosurile Naratului, tasnesc din padurea deasa, risipita pana spre Valea Lotrisorului. Mai departe, spre cetatea Naratului, alte stanci cu forme ciudate strajuiesc locurile, fara sa fie recomandabil sa le parcurgem. Ele sfarsesc tocmai in Saua Tarsa. Daca dorim sa ne intoarcem pe poteca marcata, parasita la ascensiunea pe Sturi, nu vom avea ce regreta. Vom descoperi drum de brana, cu scurte coborasuri si urcusuri, ocolind abruptul Sturilor, acoperit de fagi si brazi agatati de versant. Dupa trecerea prin saua linistita, schimbarea brusca a decorului, transpus in lumea agitata a branelor alpine, surprinde, aratandu-ne ca lumea Naratului are secrete pe care merita sa le cunoastem.
Din seria Sturilor existenti in zona din preajma marilor inaltimi ale Capatanii, acestia, ai lui Pavel, intregesc lumea surprinzatoare a stancariilor de joasa altitudine cuprinse in parcul natural Lotrisor - Cozia.

2. Poteca care suie din Valea Lotrului

Limita nordica a parcului national Lotrisor - Cozia are, pe malul drept al Oltului, muchii prapastioase, a caror parcurgere, strecurandu-ne printre clontani stancosi, confera locurilor parfumul adevaratelor aventuri. Fie ca parcurgem muchia care se desfasoara pe malul stang al Lotrisorului, lipsita de poteci clare, care ne silesc la urmarea hataselor de animale, fie ca alegem muchia continua care incepe spectaculos, cu adevaratul cuib de vulturi din Foarfeca Naratului, amandoua ne conduc pana in varful Pietrelor Goale, la 1380 m. Inaltimea modesta a varfului nu inseamna nicidecum ca pana acolo drumul va fi comod. Dimpotriva, vom avea de infruntat culmi stancoase, unele depasite cu greutate, siliti fiind sa avem de-a face cu ocolisuri zdravene, coborasuri, urcusuri si momente de orientare dificila, din cauza potecii neumblate, de multe ori neclara; desi pe aici exista un vechi marcaj turistic, banda rosie. Poteca se regaseste in ghidul Muntilor Capatanii, fiind amintita la pagina 19, fara a fi descrisa.

Pietrele Goale, obiectivul acestei plimbari, pot fi abordate pornind din Valea Lotrisorului, prin Poiana lui Pavel, pe punct rosu si apoi la dreapta, pe poteca de creasta, pana in varf - timp necesar 4½-5 ore; prin Valea Satului, din Brezoi - cruce albastra pana la Saua Tarsa, apoi la stanga pe punct rosu, pe sub Sturii lui Pavel si in continuare banda rosie - timp necesar 3½-4 ore; sau pe traseul care urmeaza a fi descris in continuare, chiar de la Gura Lotrului.
Traversam poiana punctata cu un stalp de inalta tensiune, aflata la baza contrafortilor stancosi care coboara din inaltul abrupturilor Foarfecii Naratului. Traversam un valcel - firul paraului care alimenteaza cu apa cele cateva baraci aflate dedesubt - si urcam apoi pe muchie, de care nu ne mai desprindem pana ajungem in creasta, intr-o sa ingusta. Pe intreg traseul nu gasim surse de apa.
Dupa ce ultima portiune a urcusului ne-a purtat printr-un veritabil horn, putem face o scurta incursiune pe cocoasele inalte ale Foarfecii Naratului (831 m), prapastioase, loc de privelisti deosebit si lacas de odihna al caprelor negre. Pana aici, timp de mers 2 ore, pe marcajul inca vizibil, dunga rosie. Poteca spre Pietrele Goale de abia de aici incolo incepe.
Chiar in sa, aflam spre dreapta, strecurata prin lastarisul crescut de-a valma, firul potecii care ne va conduce in 4-4½ ore in zona inalta a Pietrelor Goale, pe varful golas al acestora, la 1380 m. In intregime, poteca descrisa in continuare este folosita de vanatori, de regula braconieri, pentru ca pe aici mai este inca loc indragit si populat de numeroase animale salbatice, din cele blajine, care nu fac rau nimanui. Drumul care urmeaza din Saua Foarfecii, cu probleme numeroase de orientare, varstat din loc in loc cu semnele rare ale marcajului turistic, ocoleste muchiile stancoase coborate catre vale. Ocolisurile sunt parca din ce in ce mai prelungi si parca de fiecare data coboram mai mult.
Cand terminam de coborat un pinten stancos urmeaza intotdeauna un urcus obositor, pana cand celalalt pinten ne sta in cale. Asa se intampla cu toate muchiile stancoase intalnite. Si sunt cam trei astfel de traversari. Ultimul urcus - dupa atatea ocolisuri - este si cel mai lung. Cand sfarsim urcusul suntem din nou in creasta, intr-un loc mai larg si parca mai la indemana decat pana acum. Suntem in plina padure de fag. Pana aici a trecut 1 ora de la parasirea seii din preajma Foarfecii Naratului.
Pe aici razele soarelui patrund cu greu, frunzisul des lasand arareori loc liber. Ne odihnim langa piatra mare din mijlocul padurii si continuam apoi drumul spre stanga, intr-un urcus accentuat, care nu se sfarseste decat cand am ajuns pe varful Pietrelor Goale. Poteca, pentru ca pe aici exista totusi una, este insemnata din loc in loc, destul de rar, cu banda rosie. Urcusul neintrerupt are totusi un mic palier, inselator, dat de un varf premergator celui mare, tinta noastra. Desi am ajuns pe marginea destul de abrupta a muchiei pe care am urcat, nu suntem inca pe varf. Ne abatem spre dreapta, intrand din nou in jocul potecii care urca continuu. Din saua amintita pana aici s-a scurs inca 1 ora. Inca ½ ora si am ajuns dintr-odata la golul alpin. Suntem pe versantul nordic al Pietrelor Goale, in imediata apropiere a varfului pentru care am trudit atat.
O incursiune pe varf, la 1380 metri, ne rasplateste de tot efortul facut pana acum. Suntem la capatul a 4-4½ ore de cand am parasit soseaua, la Gura Lotrului. Sub picioarele noastre se desfasoara abrupuri impresionante care se pravalesc catre Valea Lotrisorului. Muchii stancoase, din care tasnesc clontani ascutiti, separate de vai inguste, dispuse intr-un anume fel, parca neintalnit. Toate vaile care coboara din varf sunt colectate de o vale principala, un fel de zid in care torentele de primavara si firicelele de apa se izbesc, formand mai departe Paraul Apa Neagra, singurul afluent de mal stang al Lotrisorului, care spre varsare alcatuieste o frumoasa salba de cascade.
Padurile din fata, cele ale Lotrisorului, sunt strapunse de tancurile singuratice ale Sturilor Puturoasei, iar de jur imprejurul lor, paduri parca de nepatruns. In departare, varful impadurit al Claii cu Brazi, iar langa acesta Cosurile Naratului, impresionante bastioane stancoase. Cand privim spre nord, pe repezoiul pantelor de sub noi, paduri desfasurate pana catre Valea Lotrului. Iar pe malurile acestuia, minusculele acoperisuri ale caselor din Brezoi. Mai departe, dincolo de malul stang al Lotrului, privim desfasurarea de carapace stancoase care alcatuiesc Stancariile Doabrelor (http://www.romania-natura.ro/node/456), iar peste ele plaiurile linistite ale Poienii Sulitei (vezi si http://www.romania-natura.ro/node/460). Privirile se opresc, in zilele senine, pe inaltimile departate ale Fagarasului si pe cusma masiva a mai apropiatei Cozia, cu toate releele si crucile care se construiesc una dupa alta, pana n-o sa mai ramana nici-o palma neacoperita din Ciuha Mare.

Ne gandim la intoarcere. Avem la dispozitie cateva variante. Intoarcerea pe acelasi traseu, pe care nu o recomand. Raman utilizabile doua variante, avand o scurta portiune comuna. Mai intai coboram din varf si ne angajam pe poteca clara, prin padure de brad, indreptandu-ne catre vest, spre Narat. Coboram intr-o despicatura adanca, de unde destul de aventuros, pe brana, deasupra unui abrupt, depasim cel de al doilea varf al Pietrelor Goale. Ajungem repede, ½ ore, deasupra unei pante inierbate, in josul careia zarim o poteca. Este poteca care vine dinspre Poiana lui Pavel. Daca dorim sa mergem in Valea Lotrisorului, aici este bine sa ajungem la poteca, coborand direct, urmand apoi spre stanga poteca marcata cu punct rosu. Vom ajunge repede in Valea Lotrisorului, la sfarsitul a 1½ - 2 ore socotite de la plecarea din varf, dupa care urmam in aval drumul forestier (1½ ore). Sfarsim astfel o tura interesanta, la capatul a 6½ - 7½ ore de efort sustinut.

Alta posibilitate este de a continua drumul catre Saua Tarsa, coborand pe creasta pana intalnim punctul rosu, apoi pe langa Sturii lui Pavel, ajungand in Saua Tarsa la sfarsitul unei ore de la plecarea din varf. Urmeaza apoi coborarea pe Valea Satului, pe marcaj cruce albastra, iesind dupa inca 2 ore chiar in centrul Brezoiului, sfarsind astfel o tura de 7½ - 8 ore, desfasurata prin hatisurile mai putin umblate ale acestui fragment al Muntilor Capatanii.

Cine isi propune sa cunoasca acest adevarat labirint stancos, de multe ori chiar alpin, cu numeroase probleme de orientare, nu va avea ce sa regrete. Privelisti deosebite, din varfuri golase, catre muntii cel mari ai Fagarasului si Lotrului, intalniri aproape sigure cu antilopa Carpatilor, abrupturi pe care le depasim pe brane agatate pe marginea lor, paduri falnice, nemodificate de om, iata ce ofera acest traseu aproape necunoscut. Imi aduc aminte ca atunci cand l-am facut prima oara nimeni nu ne-a fost calauza. L-am refacut de alte cateva ori. Are desigur probleme de orientare si de aceea este indicat doar celor cu indemanare in astfel de situatii. Dar cel care se incumeta sa-l strabata va cunoaste un fragment important, premergator Naratului, exponent de frunte al acestui loc atat de framantat si, desigur, va avea multe de povestit din aceasta excursie desfasurata la inaltimi atat de modeste.

14 Muntele Basarab (Muntii Capatanii), pe malul drept al Oltului, vazut din Muntii Cozia.
foto: Ionica Lera (Ramnicu Valcea)


15 Capra neagra in Muntele Basarab.
foto: Ionica Lera (Ramnicu Valcea)


cititi aici continuarea articolului

Fişiere ataşate	Mărime
12_foarfeca_naratului_vultureasa.jpg	161.91 KB
13_pietrele_goale.jpg	156.27 KB
14_muntele_basarab_vultureasa.jpg	270.55 KB
15_capra_neagra_muntele_basarab.jpg	249.89 KB

Muntii Capatanii, chei in calcar sub Stogu

Muntii Capatanii, chei in calcar sub Stogu

Chei calcaroase sub Stogu, 1494 metri

text si imagini: Dinu Boghez (Ramnicu Valcea)

30 octombrie 2010. Iata-ma dimineata, cu „profesoara”, asteptand masina spre lumea de calcar a Builei. Pe valea oricum frumoasa a Cheii, pavoazata de sarbatoarea toamnei (imagini 2, 3) in culorile stralucind in bataia soarelui de abia intrat pe ingustimea vaii, ajungem repede la tunelul ce strapunge curmatura inalta a Stogsoarelor.

2 Toamna pe Valea Cheii.

3 Umerii Salcetului.

Extras de pe harta lui Nae Popescu din ghidul Muntii Capatanii, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977; harta nu a avut scara, nu din omisiunea autorului ci din cauza ca a fost atunci o perioada de cativa ani cand nici o harta, la nici o editura, nu a avut voie sa fie publicata cu scara pe ea.

Ne-am oprit sa parcam masina. Unii coborau la cabana si noi, cei vanjosi adica, urma sa urcam spre Stogu. Dar pana atunci le-am povestit celor cu care eram cam cum aratau locurile, altfel decat acum, atunci cand intr-o zi de inceput de iunie a anului... 1967 urcam pe aici pentru prima oara. Fusese lung drumul pe plaiul Pietrii Taiate (vezi harta). Atunci nu erau nici drum, nici tunel si poteca strabatea o padure frumoasa de fagi, proaspat infrunziti si ajungea pana in Saua Stogsoare, cocotata tocmai sus, deasupra tunelului, la care acum de abia de puteau ajunge privirile. Acolo era atunci o masa de lemn, cu bancute. Dupa atata drum, inconjurat de stancariile care incepeau sa se iveasca printre tisele batrane din preajma, am stat prima oara sa gandesc cam cum o sa-mi fie drumul pe mai departe. Si peripetiile acestuia, lung, pana in Barbatesti, pe care-l faceam atunci pentru prima oara, mi-au oferit multe aventuri.

Acum am strabatut pe indelete tunelul si la capatul lui am inceput sa urcam din greu panta aspra, catre muchia ce avea sa ne scoata la poalele Stogului. Drumul forestier se infipsese brutal in coasta muntelui si panta, acum la inceputul urcusului, de abia de ne-a dat voie sa ne agatam pe priporul ei. Printre stancile intalnite in cale, mai apoi pe langa trunchiurile tiselor, unele ranite de schimbarile datorate omului, ne-am ridicat pana la urma pe muchia ingusta pe care trebuia sa o urmam in drumul nostru catre stanca semeata a Stogului. Pe aici locurile erau neschimbate de cand se stiau si cate-o creanga doborata, cate-un copac cazut de batranete sau rapus de cine stie ce pala de vant napraznic ne-au ingreunat drumul. Pe cate-un fag inalt, printre atatea tise falnice, erau inca urme ale pastravilor (ciuperci), din care la vremea potrivita a primaverilor puteai sai culegi o portie zdravana. Mai departe muchia se desfasura inaintea noastra cu mici urcusuri si coborasuri. Soarele se ridicase desupra si stralucirea lui tomnateca strabatea luminisurile. Covorul de frunze de abia doborate de schimbarea anotimupului fasaia discret sub pasii nostri. Printre crengile copacilor incepea sa se zareasca sclipiciul argintiu al marilor abrupturi ale Stogului. Curand, o potecuta firava ne-a condus catre radacina stancilor albe. O brana scurta, un copacel de care te mai ajuti, un altul ce-si duce viata cu radacini infipte in locuri numai de el stiute si iata-ne ajunsi in fata marelui grohotis al Stogului. Aici am aflat cand am urcat prima oara o tufa mareata de tulichina (liliac salbatec, vezi http://www.romania-natura.ro/node/425), cu mirosul salbatec al florilor alpine. Apoi pe creasta cu ascutisuri statea traseul cu mici bijuterii alpine pe care in primavara aceea ne-am catarat legati in coarda, pana la paltinul singuratec aplecat asupra haurilor si mai apoi am urcat pe hornul ingust care ne-a scos la locurile inierbate de sub varf, acolo unde florile albastre de ochiul-boului (vezi http://www.romania-natura.ro/node/500) ne-au starnit entuziasmul.
Acum era toamna si mi-a fost greu sa descopar locul nuieluselor care primavara adaposteau minunatele flori liliachii (de tulichina). In fata ne statea grohotisul cel mare, strabatut de poteca caprelor negre, sau poate asa mi se parea mie. De cand il cunoscusem, intr-un sfarsit de iarna, urcandu-i cu greutate coastele mai de jos, impadurite si acoperite cu zapada prafoasa, descoperisem sus, pe marginea celor patru tancuri tasnite catre cerul albastru drumul caprelor, adanc infipt in zapada imaculata. Si de atunci s-a infiripat in mintea mea, ideea ca Stogul era un fief al caprelor negre.

4 Grohotisul Stogului.

Am pasit pe intinsul grohotisului (imaginea 4), printre ramasitele stancilor pravalite din abrupturile cele mari, maruntite de macinisul timpului. Imi era mai greu mersul pe aici, acum, dupa trecerea multor ani. Nu doar mie ci si colegelor de tura. Pe indelete, ne-am indreptat catre locurile mai inierbate, pe deasupra mestecenilor (foto 8), infiorati de adierea inaltimilor, fosnind de toamna care-i ajunsese. Mai apoi au aparut paltinii (foto 7), in preajma padurii compacte. Ne-am apropiat de peretii de piatra ai muntelui, care-si aratau fata argintie. Multime de tancuri sentinele, cu hornuri adanci infipte in coasta muntelui, cu pereti verticali inabordabili pentru noi ne starneau admiratia la fiecare pas. Paseam cu atentie catre firavul hatas de la poalele peretilor inalti (foto 5, 6), incinsi de caldura soarelui tomnatec. Pe unde treceam ierburile capatasera culorile toamnei si incepusera sa raspandeasca parfumul cel de pe urma. Am depasit grohotisul, brana subtirateca pe care eram si am intrat in padurea amestecului de brazi si fagi. Ne-am indreptat catre tancurile argintii si catava vreme ne-am luptat cu trunchiuri doborate de vijelii. Apoi, cand ne-am uitat la ceas, am constatat ca orele inaintasera prea mult si coborarea la cabana ne-ar fi luat inca mult timp acum cand inserarea cobora atat de repede. Sigur, incepusem ascensiunea cam tarziu, dar poate si pasii nostri fusesera mai inceti decat altadata. Neurcand pana pe varf, staruia peste noi umbra neimplinirii.

5 Abruptul Stogului.

6 Abruptul Stogului.

7 Coborand din Stogu.

8 Mestecenii din grohotis.

9 Gura tunelului.

Am inceput coborarea. Tot prin launtrul grohotisului, pe dupa stancile de inceput, pe firava potecuta care ne-a scos pe muchia cu tise si fagi batrani si mai apoi coborandu-i panta pana la urmele unui vechi drum forestier. Pe el am ajuns din nou la drumul care tasnea din tunel si mai departe pe intortocheturile potecii care ne-a scos pe malul apei Cheii. Am traversat-o temerar, pe trunchiul unui fag batran si am ajuns repede la veselia domoala a cabanei, care ne-a primit cu dragostea obisnuita (foto 12). O ciorba de perisoare, un foc de tabara mai spre seara, cu snoave si cantec de voie buna si apoi moliciunea unui pat, intr-o camera incalzita numai cat trebuia au incheiat ziua de toamna petrecuta printre calcarele familiei builene.

10 Stogsoarele.

11 Stogu, la rasaritul soarelui.

12 Cabana din Chei.

Cand ne-am trezit a doua zi, soarele doar il banuiam in spatele gatlejului stramt al cheilor. Catava vreme am zabovit pe prispa cabanei, nu atat pentru indestularea matinala cat pentru asteptarea luminii ce avea sa invesmanteze varful Stogului. Ii remarcasem stralucirea, intr-o dimineata de iarna, cam de demult, atunci cand fereastra vechiului canton, impartita cu stinghii intruchipand o cruce, lasa sa se vada calcarul argintiu al Stogului profilat pe cerul albastru. Diapozitivul facut atunci, l-am intitulat „Fereastra credintei mele” si asa a ramas pana astazi si de cate ori l-oi vedea. Asa a fost si acum si cand globul invesmantat in focul sacru a dominat locurile m-a stapanit din nou emotia zilei dintai (foto 10, 11).
Apoi ne-am indreptat pasii catre ingustimea cheilor. Am traversat Paraul Comarnice si am intrat in paduricea luminata de intaiele raze de soare. Curand am ajuns la stancariile care prevesteau marea inclestare a cheilor. Am trecut pe langa tuguiul Sentinelei Cheii, care ascunde atatea trasee alpine frumoase si mai ales inceputul Crestei Fotoreporterului, care cuprinde atatea bijuterii de catarare si palcuri de deditei la vreme potrivita. Mai apoi, apropierea de gatlejul cheilor (foto 13-17), cu zgomot infernal de ape pravalite peste stancile slefuite in amarul anilor si mai departe poteca urcatoare spre Brana Caprelor ne-au uluit inca o data privirile (cititi aici despre pesterile din chei, vezi si hartile lor).

13 Imagine din Chei.

14 Drumul spre Brana Caprelor.

15, 16 Imagini din chei.

17 Imagine din chei.

18 Grupul nostru.

Am zabovit in locul cu privelisti spre zbuciumul apelor si inclestarea acestora cu stancile si pana la urma a trebuit sa ne intoarcem. Mai aveam cale lunga pana acasa.
La cabana ne-am luat ramas bun de la amfitrioni, promitand ca vom reveni cu aceeasi placere (foto 18). Din nou am traversat apa Cheii, am urcat meandrele potecii si strabatand tunelul am luat loc in masina care ne-a indepartat de stralucirea muntelui de calcar ce ne ingaduise sa-i admiram frumusetea.

Avem astazi acces - prin televiziune, presa, carte si Internet - la multe locuri din lume, dar rareori la diversitatea peisagistica a teritoriului Romaniei: pentru ca aducerea in prim plan a datelor la zi - cu harti si imagini - necesita multa minutiozitate.
Nu omitem ce este important in spatiul geografic romanesc, oferim ilustratie bogata, multa in premiera absoluta, in premiera detaliat explicata si facem trimiteri la bibliografie.
Oferim ample spatii de publicare celor care nu-si pot permite cheltuielile impuse de editarea si difuzarea unor lucrari despre regiunile "neinteresante" geografic, turistic, istoric.
Va oferim articole si ghiduri, enciclopedia geografica a Romaniei: cu informatii in premiera, care coincid cu ceea ce gasiti pe teren. Aveti la dispozitie singura reprezentare fotografica explicata a tarii. Teritoriul romanesc montan si peisagistic este atat de putin cunoscut incat aproape oricare dintre prezentarile noastre este premiera informationala, fotografica, geografica.
Descoperiti diversitatea si insemnatatea reliefului romanesc!

Fişiere ataşate	Mărime
0_buila_toamna_cu_diacritice.doc	67.5 KB
2_cheia_buila_capatanei.jpg	197.52 KB
3_cheia_buila_capatanei.jpg	167.54 KB
4_cheia_buila_capatanei.jpg	189.29 KB
5_cheia_buila_capatanei.jpg	189.99 KB
6_cheia_buila_capatanei.jpg	188.33 KB
7_cheia_buila_capatanei.jpg	302.77 KB
8_cheia_buila_capatanei.jpg	206.49 KB
9_cheia_buila_capatanei.jpg	209.8 KB
10_cheia_buila_capatanei.jpg	216.57 KB
11_cheia_buila_capatanei.jpg	175.48 KB
12_cheia_buila_capatanei.jpg	185.47 KB
13_cheia_buila_capatanei.jpg	262.88 KB
14_cheia_buila_capatanei.jpg	217.06 KB
15_cheia_buila_capatanei.jpg	274.23 KB
16_cheia_buila_capatanei.jpg	179.43 KB
17_cheia_buila_capatanei.jpg	268.58 KB
18_cheia_buila_capatanei.jpg	252.65 KB
1_harta_capatanii_stogu.jpg	450.81 KB

Muntii Capatanii, creasta, imagine panoramica

Muntii Capatanii, creasta, imagine panoramica

Vedere de pe Vf. Piatra (1643 metri) din masivul Buila - Vanturarita.

foto: Ionica Lera (Ramnicu Valcea)

Cum copiati panoramele/ revistele/ hartile pe calculatorul Dv.!

Fişiere ataşate	Mărime
creasta_muntii_capatanii_43x25_centimetri.pdf	3.87 MO

Muntii Capatanii, natura Lotrisorului

Muntii Capatanii, natura Lotrisorului

text: Dinu Boghez (Ramnicu Valcea)

cititi aici partea anterioara a articolului

Imediat ce depasim Carligul Mic al Oltului, venind dinspre sud, astazi marcat de un mare viaduct in lungul apei, interesanta lucrare inginereasca, ajungem in despicatura unei vai strajuita de formatiuni stancoase inaltate mult deasupra soselei. Pentru cei dornici sa gaseasca mereu locuri frumoase, care merita a fi scotocite cu de-amanuntul, Valea Lotrisorului cuprinde in amontele sau adevarate capodopere ale naturii, risipite mai peste tot locul (imaginea 16).

16 Valea Lotrisorului, care curge dinspre Saua Jilisti catre partea de jos a imaginii (vazuta din Muntii Cozia, de pe Muchia Turneanu). Pe dreapta ei geografic (stanga cum privim) Muchia Sturilor Puturoasei. Pe stanga ei geografic muchia ce duce spre Vf. Pietrele Goale (vezi harta 1) si, la extremitatea dreapta a pozei, Naratul.
foto: Trestian Gavanescu (Ramnicu Valcea)


Chei inguste, strajuite de pereti inalti, insirate in lungul a 5 km de panglica a unui drum forestier construit cu greutate si multa ingeniozitate, alaturi de suvoiul de apa zglobie care se arunca navalnic spre vale, uneori prin cascade zgomotoase, alteori linistindu-se in bulboane adanci. Peretii inalti, in special pe malul stang geografic al vaii, cam pe la jumatatea spectaculoaselor chei, cuprind dificile trasee alpine care se desfasoara in lungul insiruirilor de fisuri, hornuri, diedre si adeseori pe sub surplombe impresionante. Pe malul drept geografic parca peretii nu sunt atat de inalti si cuprind muchii accesibile turistilor experimentati. Pe ele, puncte de priveliste asupra locurilor inconjuratoare, la care ajungem insa dupa incuietori alpine si eforturi fizice consistente.
Odata ajunsi in chei, tocmai sus, in munte, liniste care te inconjoara iar apa strabate cu repeziciune drumul catre infratirea cu Oltul. Cascade la tot pasul, ochiuri adanci; cu rabdare, descifram uneori zbateri de naluca, pastravi care zvacnesc prin locuri adanci.
Iarna, in special pe zapada proaspata descifrezi mai cu usurinta urmele animalelor padurii. Fie pe poteci tainuite, fie coborand spre firul apei, acolo unde ele vin sa-si potoleasca setea. Mistretul greoi lasa urme adanci. Cerbul si caprioarele au locurile lor ascunse. Caprele negre traverseaza versantii strecurandu-se catre locuri stiute numai de ele, cautand picaturile datatoare de viata. Dar si urmele lupilor si ursilor nu sunt dintre acelea intalnite rar. La ceas de toamna, boncaluitul cerbului pare sa rascoleasca padurea. Intamplari rare te pun fata in fata cu margeluse speriate care se invartesc cu repeziciune, ochisori ai unui pars imprudent. Dar si hohotul infricosator al rasului nu este un eveniment chiar atat de rar. Uneori, cate o bufnita cu ochii orbiti de lumina zilei isi mai flutura greoi aripile, intr-un loc mai ferit de priviri indiscrete. Cantatoare de tot felul, bine ascunse in frunzisul culmilor impadurite, incanta auzul. Chiar si iarna, cand copacii sunt dezgoliti de podoabe, in zilele insorite, pasari care nu-si tradeaza ascunzisul canta de mama focului, facandu-te sa gandesti cu sarg la zapada care-si va gasi sfarsit in caldura primaverii.
Iar daca animalele arareori se lasa privite, lumea vegetala se destainuie de la intaia raza de soare a primaverii pana la departatele zile de lumina ale toamnei la hotarul cu iarna. De la gingasii ghiocei care se ivesc pe coastele sudice ale Sturilor Puturoasei, de cum se duce zapada sau de la paralutele crucii voinicului, de culoarea cerului senin al diminetilor inca reci, pana la zurgalaii albastri ai lumanaricai pamantului care zvacnesc pe tulpina firava, multimi de sclipeti colorati intregesc peisajul floral al Lotrisorului. Liliacul salbatec - tulichina, crinul de padure, dintre cele rare sau brebeneii, viorelele, spanzul - care isi schimba culoarea de la movul cardinal la cel mai autentic verde iti incanta privirile. Lumea ciupercilor, colorate de la iasca cea galbena a stejarului pana la palaria sarpelui, de la gustul delicios la otrava cea mai perfida alcatuiesc aici o adevarata imparatie.

Imparatia are trasee si parcursuri turistice, pe care le amintim in continuare.

1. Chiar la inceputul vaii, pe malul stang geografic al paraului, se desfasoara o muchie interesanta care cuprinde frumoase turnuri stancoase, despartite de strungi inguste. Dintii de fierastrau ai muchiei se pot ocoli pe versantul nordic, dar unii dintre ei se pot urca cu usurinta. Prima jumatate a acestei muchii este constituita din acesti clontani izolati. Cealalta jumatate se desfasoara prin padure, fara puncte de priveliste, cu hatasuri care urmaresc muchia, ajungand in Varful Pietrele Goale (1380 m/ harta 1). Parcursul nu este marcat si dureaza 4-5 ore.

2. La circa 20 metri de la inceputul drumului forestier urca sustinut, chiar in lungul muchiei din malul drept geografic, poteca ce conduce la Sturii Puturoasei (harta 1), direct pe acestia sau pe sub ei, constituindu-se intr-un posibil circuit. Un marcaj vechi, cruce rosie, mai este inca vizibil pe alocuri. Durata 2½-3 ore, cu intoarcere in locul de unde am plecat.

3. Hoaga lui Ionca. Este un traseu semialpin, desfasurat pe marginea stanga a unui horn care se pierde in apropierea cotei 895 metri, punct de altitudine maxima a versantului drept geografic al vaii, aflat in amonte de Sturii Puturoasei. Depasirea unor formatiuni stancoase, pe brane sau strungi inalte, necesita cunostinte alpine elementare. Parcursul nu este marcat. Durata 1½ - 2 ore.

4. Cascada Lotrisorului - din malul stang geografic - reprezinta cel mai cunoscut si vizitat punct turistic din intreg ansamblul Lotrisorului. Ingustimea vaii in segmentul din amontele cascadei si necesitatea construirii drumului forestier au determinat schimbarea cursului apei si trecerea acesteia printr-un tunel. Asa s-a ajuns la un minunat aspect al Vaii Lotrisorului, deopotriva proba de ingeniozitate a omului. O poteca desfasurata pe versant ajunge pana la gura tunelului care la ape scazute poate fi strabatut fara teama, coborand apoi pe partea cealalta a versantului, din nou la drumul forestier. Inaintea construirii drumului forestier, aceasta portiune a cheilor trebuia strabatuta prin apa, escaladand cascadele existente.

5. La circa 200 m in amonte de cascada, in plina zona a cheilor, intalnim o inlantuire a doua hornuri. Unuia ii vedem conturul sfarsind in pereti stancosi, celalalt, oblic fata de vale, conduce catre o creasta apropiata. Aici gasim un fag gros, marcat cu I. C. De aici incepe Muchia Fagului, desfasurata pe fetele opuse vaii (adica in malul drept geografic), sfarsind in punctul de altitudine maxima (895 m) din amonte de Sturii Puturoasei. Pe parcurs exista puncte de belvedere de unde Cascada Lotrisorului poate fi vazuta in intregul ei. Puternic ascendenta, muchia are doua turnuri stancoase, belvederile amintite mai sus, care nu trebuie ocolite. Parcurs nemarcat. Durata 1½ - 2 ore.

6. Continuand pe vale, dupa ce trecem alte doua poduri peste Lotrisor, intalnim pe malul stang al vaii singurul afluent serios de pana acum. Este Apa Neagra, care culege ape de pe versantul sudic al Pietrelor Goale (1380 m), sfarsind catre confluire in frumoase cascade. La 50 metri in amonte, intalnim pe stanga Muchia Caprelor (deci in malul drept geografic). Escaladand-o chiar pe muchie ajungem la un turn izolat, bastion stancos inaltat in mijlocul padurii, intr-un loc indragit de caprele negre. De aici depasim o inseuare ingusta si impadurita, apoi urcam in poteca de creasta din amonte de Sturii Puturoasei. Parcurs nemarcat. Durata 1½ - 2 ore.

7. Cand terminam drumul prin chei locul se largeste considerabil. Imediat pe stanga (dreapta geografic), o vale cu drum forestier. Apoi trepte amenajate, cu balustrade, consemneaza inceputul potecii (harta 1) care conduce catre manastirea Frasinei (2 - 2½ ore) si la Olanesti (2 - 3 ore). Marcaj banda albastra.

8. La 50-60 metri dupa ce trecem podul (harta 1), gasim pe malul stang geografic, marcata cu punct rosu, poteca care urca spre Poiana lui Pavel si stana din Tarsa, intrand cu acest prilej in domeniul Naratului, prea putin cunoscut fata de cate frumuseti ascunde. Durata: 1½ - 2 ore pana la Poiana lui Pavel si 2½ - 3 ore pana la stana din Tarsa.

9. Drept inainte, gasim poteci catre Claia cu Brazi (3 - 3½ ore) sau spre Dosul Pamantului (3 - 3½ ore).

Prin padurile Lotrisorului

In mintea tanarului ce eram atunci, poposit pe meleagurile Vaii Oltului, la poalele unor munti necunoscuti pentru mine, Valea Lotrisorului avea loc aparte. Citisem despre aceste locuri doar intr-un vechi almanah turistic, ca pe acolo nu sunt poteci, ci doar paduri cat vezi cu ochii, aruncate pe coaste abrupte, sfarsite in adancuri parca de nestrabatut. Un cunoscator al locurilor mi-a povestit cat de grea era pe atunci, fara drumul de astazi, incercarea de a strabate firul apei Lotrisorului, inchis intre pereti inalti si pravalit pe saritori inalte. De atunci insa, multe s-au schimbat.
Pe firul vaii a aparut un drum, insirat printre pereti abrupti (imaginea 16), iar acolo unde acestia erau prea apropiati, apa a trebuit deviata printr-un tunel, de unde revine la firul ei din totdeauna, prin frumoasa cascada de astazi. In zona cheilor vaii tumultoase, pe inaltul peretilor, s-au deschis trasee alpine cu grad de dificultate apreciabil si iarna, numeroasele firisoare de apa avantate prin hornuri si pereti inalti, cascadele de ghiata, alcatuiesc deliciul cataratorilor cautatori de astfel de aventuri. Si nu numai peretii abrupti si coloanele de gheata fac farmecul locurilor, dar sus, pe creste inaltate deasupra padurii, tancurile stancoase, cu abrupturi si brane la tot pasul, mandrii Sturi ai Puturoasei, atrag privirile si pasii celor curajosi.
Dupa ani de zile petrecuti pe inaltul muntilor valceni, un grup de prieteni cunoscatori ai Lotrisorului mi-au deschis caile prea putin cercetate de pe aici si asa s-au nascut multe peregrinari prin aceste locuri.
Mersesem mult, haladuind prin locuri umblate si neumblate, in drumuri care-si gaseau tinta in micuta cabana vanatoreasca, aflata acolo pentru odihna trupului si desfatarea sufletului cu frumusetile padurii (nu-mi era locul chiar necunoscut, pentru ca in anii in care doar singuratatea imi era tovaras de drum, o descoperisem urcand pe Valea Puturoasei pana in ochiul de poiana cu casuta si ogor prin preajma, din care batranul paznic de vanatoare Dulca isi aducea acasa in Mureasca, cu calul, bruma de cartofi ce-i ramasesera toamna dupa ce ursul ii dijmuise cat putuse recolta micului ogor de aici. Acolo, padurea te inconjura cu linistea vorbitoare si vuietul continuu al vanturilor care vin dinspre crestele cele mari.
Cunoscusem bucuria primaverii, cu drumurile florilor ce-si iteau capsoarele prin zapezile care se departau incet catre vremurile cele calde. Prin padurile inca desfrunzite se iveau ghioceii, viorelele, brebeneii si mai apoi pastitele, vestitoare ale Sarbatorilor Invierii Domnului. In zilele senine, vremea lina, lipsita de vanturile iernii, facea a primavara. Iar atunci cand frunzisul prindea viata si padurea isi ascundea vietuitoarele in locurile stiute numai de ea, timpul se scurgea catre vara.
Atunci apareau si florile cele mai frumoase. Crinul de padure cel pistruiat se ivea ici-colo in colonii rosietice. Tufe de tulichina, liliacul salbatec, se ascundeau prin locuri la care omul sa ajunga mai greu. Apareau pe alocuri clopoteii si mai apoi lumanarica pamantului, gentiana mai catre inceputurile toamnei, cu ciorchinele ei de flori albastre ca seninul cerului.
Apareau pana mai spre toamna, ciupercile. Una cate una. Una dupa alta. Buretii de fag, pastravii de padure, iasca cea galbena de stejar, palaria sarpelui cea atat de frumoasa si atat de otravitoare sau mai catre toamna cea adevarata, ghebele, manatarcile, nicoretii, galbiorii si… din nou buretii de fag.
Toamna isi facea aparitia colorand frunzele tremuratoare ale codrului devenit acum de arama. Pe alocuri, frunzele mesteacanului, de un galben transparent, filtrau lumina soarelui, in zbaterea lor usoara cu clinchete mici.
Anotimpurile se scurg pe nesimtite in zborul lor repede umblator catre iarna, catre padurile cele golite de frunze si cantatori si catre casuta unde focul din vatra ridica geana si mai apoi se aprinde cu ochi de balaur.
Si intr-o zi incepe sa ninga. Padurea este bucuroasa de mantia cea noua si atat de alba care i-a acoperit frunzele toamnei cazute peste tot. Iar noi, iubitorii potecilor stiute si nestiute ale adancurilor padurii, cu ochii si sufletul daruite muntelui, pasim pe zapada dintai. Padurea, sub pasii nostri, incepe sa vorbeasca. Jderii, cu urmele labutelor lor mici, isi marcheaza trecerea pe oriunde. Mai apoi urme ale infricosatorului lup, cu laba lui cea mare, isi afla locul de intalnire indreptandu-se catre Valea Puturoasei, acolo unde in poiana unei muchii, se afla “urlatoarea” lor.
Caprele negre isi afla locurile pe tancurile cele mari ale Sturilor Puturoasei si la vremuri grele coboara la adapostul padurii. Urmele de caprioara speriata sau numai tematoare coboara drumurile repezi ale padurii. Urmele cerbului, care a boncaluit atata toamna, isi fac loc pe crestele cumpene de ape si sunt semne pe scoarta vreunui copac pe care il scrijeleste cu coarne.
Mistretul isi face loc cu greu prin zapada, lasand in urma dara trupului sau cel mare, indreptandu-se catre izvoareele mlastinoase ale Lacului Doamnei, acoperite acum doar de un strat subtire de nea.
Si, in sfarsit, urmele ursului. Mos Martinul despre care se spune ca hiberneaza, dar care inspre Craciun isi incruciseaza potecile indreptandu-se spre Valea Lotrisorului, venind pe repezoiul pantelor abrupte, pe hatasuri cunoscute numai de el. Asistam parca la un sfat al batranilor padurii tinut in pragul iernii lungi care urmeaza. O zada, pe care ghiarele ursesti au scrijelit urme adanci, asa, cam pe la doi metri inaltime. Dincolo un copac langa care sunt urmele sezutului ursului care si-a scarpinat blana cea deasa, lasand acolo fire lungi de par. Mai departe urmele celor patru labe ale sale, Mosul Padurii, grupate intr-un moment de asteptare.
Intr-un alt loc, harjoana ursilor a lasat zapada framantata. Cateva picaturi de sange rosu pe imaculatul strat de nea arata ca harjonul s-a incins putin cam mult. Urmele sangerarii le vom reintalni tocmai jos, in Valea Lotrisorului, unde ii cheama impacarea.
Iar aici, in locul scapat din stramtoarea cheilor adanci si prapastioase, cu pereti inalti, acoperiti de coloane de gheata, s-au intalnit ursii cei mari, la sfatul dinaintea pragului dintre ani. Le urmarim apoi drumurile risipite pe vai si coaste inzapezite, pana spre Cascada Lotrisorului, cea care isi clocoteste apele datatoare de viata sub gheata buchetelor florale cu forme infinite.
In drumul nostru catre zgomotul civilizatiei mai intalnim ultimele urme ale caprelor negre, mistretilor si lupilor, venind catre vale, catre suvoiul apei cristaline.
Cand ajungem la sosea, langa motelul Lotrisor, realizam ca am fost in lumea basmelor nestiute, fara de care traiul unei saptamani, cu gandul la altele care-si pregatesc venirea, nu ar fi posibil.

cititi aici continuarea articolului

Fişiere ataşate	Mărime
16_capatanii_vultureasa.jpg	325.99 KB

Muntii Capatanii, pe creasta

Muntii Capatanii, pe creasta

Dinu Boghez (Ramnicu Valcea)

Drumuri de primavara

6-8 mai 2005. Stiam ca pe marile creste zapezile stateau inca neatinse. Ca doar in diminetile senine, prea putine ale acestei primaveri, le vedeam albul imaculat. Gandeam insa ca pana la stanele din Tarnovu ne vom bucura de miracolul primavaratec al revenirii la viata.

Extras, cu actualizari, de pe harta lui Nae Popescu din ghidul Muntii Capatanii, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1977; harta nu a avut scara, nu din omisiunea autorului ci din cauza ca a fost atunci o perioada de cativa ani cand nici o harta, la nici o editura, nu a avut voie sa fie publicata cu scara pe ea.

Pana la gura Raului Repedea, pe care urcau cele mai multe poteci spre plaiurile Tarnovului, acolo unde erau asezarile pastorale ale celor din Vaideeni, "cam o jumatate de sat", cum le place acestora sa spuna, este drum pe asfalt. Doar cand am intrat pe drumul forestier am fost avizati ca acesta nu mai exista inca de pe vremea ploilor din toamna. Asa era, dar parca nu credeam ca apele il distrusesera in asa hal. Nimic nu mai ramasese si chiar pana la casele Vatajelu (vezi harta/ de unde pleaca spre Tarnovu punctul albastru si catre sud triunghiul rosu), pe primii 4 km, de multe ori doar ne-am strecurat pe poteca ingusta.
Apoi, cand am ajuns langa primul pod, a trebuit sa improvizam o punte peste torentul navalnic, ca sa putem trece mai departe. Nimic nu mai era asa cum stiam alta data. Am apucat-o pe primul drum care incepea sa urce (cel de la est de Izvorul Mierlei/ trasat de noi cu verde pe harta). Dupa putina vreme ne-am dat seama ca nu parea a fi cel pe care ciobanii suiau cu mijloace auto, ci doar unul de veche exploatare forestiera. Am mers pe el pana la capat, acolo unde mai sus nu era decat padurea, cata mai ramasese din ea. Am ajuns acolo o data cu ploaia.
Speriati de fundatura in care intrasem, umezita din belsug de ploaia care cadea din cer si de ora cam inaintata, ne-am intors. Am ajuns din nou la firul Vaii Repedea si am continuat sa urcam pe ea, mirandu-ne de fiecare crampei de drum pe care-l mai gaseam la locul lui. Din nou pe punti improvizate, am ajuns pana la o casa forestiera care scapase de furia apelor, desi acestea ajunsesera pana la pragul ei. Acolo ne-am oprit. Peste noapte, ploaia de seara s-a transformat intr-una mocaneasca, taraind mereu din cer, picuri cand seriosi, cand strecurati prin panza cetii ce stapanea valea.

A doua zi ne-am plimbat pe vale in sus, pana la Izvorul Mare, ce vine tocmai dinspre Varfurile Cosanei si Ursului (vezi harta), atat de tumultos incat si peste el ar fi trebuit sa aruncam punti improvizate, de-am fi vrut sa trecem mai departe. Ne-am intors la casa noastra de-o noapte, asteptand vreo inseninare miraculoasa. Trecuse de pranz binisor, cand in spatele norilor ce incepusera sa devina plimbareti s-a zarit discul soarelui si aceasta doar pentru o clipa. Ne-am strans lucrurile, am coborat valea si tot pe drumul pe care urcasem si ieri, am inceput din nou sa suim.
Am ajuns din nou acolo unde acesta se termina si am luat-o direct prin padure (linie verde punctata pe harta). La inceput mai rara si catre creasta spre care ne indreptam din ce in ce mai deasa. Au inceput sa apara stancarii pe care a trebuit sa le ocolim. Tovarasii mei sperau sa ajunga in creasta si acolo sa gaseasca plaiul care sa ne conduca spre stane. Eu speram sa dam mai repede de poteca ce venea din dreptul hidrocentralei, marcata de mult cu punct rosu. Pana la urma chiar de poteca aceasta am dat, ba chiar si de urma firava a punctului. Pe ea am mers pana la Izvorul Mierlei si mai departe pe un drum pe care am ajuns repede la stanele din Tarnovu Mare.

1 Din apropierea stanei din Tarnovu Mare, aflata in centrul imaginii, vedem creasta principala a Muntilor Capatanii.
foto: Dinu Boghez

2 De la stana din Tarnovu Mare, Muntele Ursu se lasa scrutat de privirile noastre.
foto: Dinu Boghez

Tocmai la timp, pentru ca din cer incepusera sa cada din nou picuri marunti de ploaie, ba chiar, rari deocamdata si cativa fulgi de zapada. Chiar de acolo unde intalnisem izvorul amintit, cobora un drum (desenat tot cu verde pe harta), tentant pentru ce urma a doua zi. Cand am intrat in "cabinetul stanei" - locul de dormit al ciobanilor sefi, au inceput pale puternice de vant si zapada navalea de pe munte in vartejuri care nu prevesteau nimic bun. Am carpit ochiurile de fereastra cu bucati de polietilena gasite prin preajma si ne-am pregatit locul de stat peste noapte, cel putin feriti de vant. De abia dupa aceea am intrat in stana si acolo am descoperit o incapere inca mai ferita de vant. Ne-am mutat acolo tot tarhatul si, avand si avantajul vetrei de foc a stanei, am petrecut o seara scutita de urgia ce se dezlantuise afara. Focul aprins repede ne-a incalzit si ne-a uscat cat de cat. Peste noapte, doar din cand in cand, cate o pala de vant coborata din creasta a mai zguduit stana.

3 De la stana din Tarnovu Mic vedem munti din portiunea cea mai inalta a crestei principale.
foto: Floriana Boghez

4 De la stana din Tarnovu Mic vedem munti din portiunea cea mai inalta a crestei principale.
foto: Floriana Boghez

Zgribuliti dupa frigul zorilor, ne-am trezit cand a dat "alba-n sat". Focul, trezit din atipeala noptii, ne-a dezmortit din moliciunea asternutului de scandura neaosa si seninul crestelor inzapezite ne-a redat entuziasmul. Afara, zbiceala unui pospai de ger intarise pardoseala noroioasa din preajma stanei. Si spectacolul crestelor inzapezite ca-n toiul iemii ne-a facut sa uitam clipele mai rele petrecute pana atunci.
Dinspre piramida Nedeii si fruntea taiata in stanca a Negovanului, dincolo de Saua Funicel, trecand peste varfurile inalte ale Balotei si Ursului, zapada sclipind in bataia soarelui scapat de linia orizontului, amutea orice carteli. Cand vezi atatea minunatii si stii ca vine atat de repede timpul despartirii, doar tragaciul aparatului de fotografiat iti mai da speranta amintirilor.

5 Deasupra stanei din Tarnovu Mic se inalta o creasta cu abrupturi ametitoare pe cealalta fata a ei.
foto: Floriana Boghez

6 De la stana din Tarnovu Mic vedem piscul de maxima altitudine al masivului, Nedeia; intr-acolo se duc de la stană poteci marcate si apoi drumul de creasta.
foto: Floriana Boghez


Cand sa intram din nou in stana, pe o polita aninata in afara ei, doua randunele zgribulite si gurese, cu ciocul larg deschis, ciripeau voinice, la nici un metru de mine, fara sa se teama ca le-as putea atinge. De abia cand am intrat din nou in intruchiparea de lemn unde ne adapostisem, am zarit aninat de acoperisul ei cuibul cu randunicile speriate si din el razbatea gangureala puilor infrigurati.
A venit timpul intoarcerii, dar inainte de a cobori de-a binelea am urcat pana pe Varful Tarnovul Mare, pe plaiul proaspat pospait cu spuzeala zapezii intarziate, de acolo de unde varful apropiat al Fratosteanului din Muntii Latoritei, crestele indepartate ale Parangului si se-metia ascutisurilor cele mari, Cristesti, Steflesti, Balindru, Sterpu si cate altele ale Lotrului, inzapezite, fara macar o pata de pamant inegrit de topeala primaverii, ne-au incantat ochii. Doar marele Fagaras era in continuare ascuns dupa valatuci de nori inchiondorati.

Pe drumul intalnit la urcare am inceput sa coboram, pana acesta si-a schimbat brusc directia. Un pic speriati am dat peste creasta din stanga lui si... surpriza, am gasit capatul drumului pe care urcasem. Pana in vale, doar eram pe el a patra oara in numai doua zile, nimic nu ne-a tulburat ziua de primavara cu soare sclipitor si flori risipite prin iarba. Ajunsi in vale, iar a trebuit sa traversam apa involburata, pe alte punti; cele dinainte nu mai existau, ploaia cazuta intre timp umflase apa, care acum era parca si mai nabadaioasa. Am trecut pe la casele Vatajelu, cu prispa insorita, am parcurs ultimii kilometri pe Valea Repedea si apoi am mers pe asfalt pana la gura Latoritei. Am asteptat acolo autobuzul. Cand am reajuns acasa, in Ramnicu Valcea, strazile orasului ne-au adus repede cu "picioarele pe pamant". Fusesem intr-un taram fara prihana cea de toate zilele si parca acum aveam o strangere de inima.

Actualizari pentru harta

Casa Verde, I.F. Barboaia, nu mai exista de mult. Odata, de la Casa Verde pornea o poteca (care urca catre un dormitor forestier, undeva intre stana din Tarnovul Mare si cel Mic) care a disparut cu totul.
Acum, ceva mai departe, urca un drum nou, al taierilor masive de pe aici, drum pe care se ajunge cam in dreptul stanei lui Ceapa. Pe acolo drumul se infunda si trebuie, de la capatul sau, sa traversam cateva zeci de metri, fara poteca, pana la capatul de jos al altui drum fo-restier, care ajunge la Izvorul Mierlei, nu departe de stana lui Ceapa, doborata de cei din Vaideeni.
De pe drumul din Valea Repedea, dupa ce trecem de o casa pe stanga si de Izvorul Mare, cateva sute de metri mai incolo intalnim pe dreapta - un loc mai larg pe vale, un alt drum forestier, diferit de cele de pe harta, care se intoarce spre dreapta, urcand cu panta mare. Putin inainte, pe dreapta, pe o stanca proeminenta, apare un punct galben, un marcaj pe care in lungul acestui drum il mai intalnim de vreo 10 ori. Marcajul ne scoate la izvorul stanei din Tarnovu Mic. Deasupra lui se afla refugiul facut de ciobani si la circa 500 metri si stana.
Mai departe, pe langa un podet si o alta casa, Casa Neagra, urca spre stana din Tarnovul Mic marcajul cruce rosie; acum, casa si marcajul sunt disparute. Apa Repedei vine navalnica la ploi torentiale si in ultimii 5-6 ani a desfintat drumul de doua ori, iar refacerea lui a fost in-totdeauna superficiala, cat sa se ajunga la captarea hidro de la confluenta Repedei cu Funicelu.

Paraul Mierlei izvoraste de sub stana lui Ceapa; amplasamentul acesteia - acum doar un acoperis pus la pamant de ciobanii stanei din Tarnovu Mare - este sub Varful Tarnovu Mare, la coborarea nordica din acesta. Poteca marcata candva cu punct rosu - fluent, pentru ca si acum se mai afla razlet semne, ajunsa la Izvorul Mierlei urca cateva minute, ajunge in preajma stanei lui Ceapa, trece pe sub munte pe langa locul actual al stanei Tarnovu Mare (izvor in apropiere) si continua spre stanele din Tarnovu Mic. Cand coboram la izvorul stanei din Tar-novu Mic, deasupra se afla refugiul construit de ciobanii acesteia - Tugulestii - dupa care, la 500 metri, aflam stana. Si deasupra acesteia se afla un izvor.

Varful Zmeurat

Varful Zmeuratului/ Zmeuret (aflat imediat la vest de Vf. Govora) este unul dintre cele mai cunoscute ale Muntilor Capatanii. Poate pentru ca se afla deasupra importantului sat din Valea Lotrului, cel al Malaii, sau poate pentru ca aici, in marea poiana de sub cupola sa, isi avea familia Bratianu casa de vanatoare.
Drum catre Varful Zmeuratului urca pe versantul sudic, venind dinspre Masivul Builei, pe Valea Costesti, apoi pe Muchia Netedu - Lespezi. Din drumul de creasta se ajunge aici fie dinspre Valea lui Stan (est, pe Valea Lotrului), fie dinspre Valeanu (vest/ vezi harta). Dar singura cale urcand pe versantul nordic, venind din satul Malaia, este cea care urmeaza.

Ajungem la Malaia cu autobuzele ce merg spre Voineasa; sau cu cele care ajung doar pana la Brezoi (spre Valea Oltului), de unde cu ocazii urcam cei circa 25 km inspre amontele Lotrului. Din Malaia, urcam pe ulita de pe Valea Satului, pana la ultima casa locuita. Suim apoi pe drumul de tractor al unei vechi exploatari forestiere, chiar pe muchia dintre cele doua vai ce se unesc aici. Curand ajungem la o ramificatie de drumuri (notata de noi cu R pe harta). Cel din stanga (B) pare mai tentant si este cel mai scurt, dar in partea lui finala este atat de inierbat incat cu greu ne descurcam. Pe aici insa, trecem peste un paraias, apoi pe firul lui pana la izvorul care-l genereaza, unde gasim o cruce veche, de piatra, care-l strajuie. Crucea a fost ridicata de Elena Bratianu. In A se termina drumul forestier.

Mai departe de A urca poteca veche, firava, acum acoperita din belsug cu iarba mare si care ajunge repede in cea care suie pe muchia ce ne conduce catre stanele din Poiana Zmeuratului si catre varful cu acelasi nume. Ajunsi aici, ne intalnim cu drumul de tractor ce a urcat pe muchia amintita la inceput si care, ceva mai lung dar mai clar, ocolind obarsia vaii principale, ajunge sa se intalneasca cu poteca. Ca sa nu fim supusi unor mici balbaieli, este bine sa urcam pe acest din urma drum, chiar daca el, datorita taierii padurii, pare dezolant.
Facem deci un ocol pe la obarsia Vaii Satului, ne inscriem pe sub munte si drumul sfarseste acolo unde ne intalnim cu poteca amintita mai inainte si pe mai departe cu singura poteca ce se inscrie in urcus pe Muchia Zmeuratului. Pana aici s-a scurs 1 ora de cand am parasit satul.

Mai departe poteca urca abrupt prin padure, in serpentine dese, nedespartindu-se nici o clipa de muchia muntelui. Poteca este clara, chiar daca astazi nu mai are folosinta pastorala. Padurea compacta lasa arareori locuri de priveliste. Dar atunci cand le avem, zarim inaltimile Lotrului, catre Varfurile Sterpu (mai spre Valea Oltului) si Balindru (mai spre apus). Dar vedem si catre crestele Fagarasilor, in care Suru, Budislavu si chiar Ciortea se deosebesc mai bine.
Undeva mai aproape de noi, spre stanga, prin perdeaua copacilor, apare cascada Paraului Grotu. Urcam din greu, atata vreme cat suntem printre fagi, dar atunci cand acestia se raresc si apar brazii, serpentinele se lungesc, panta se indulceste si curand ajungem in marea poiana de sub cupola Zmeuratului. Cand sosim aici constatam ca au trecut circa 3½ ore de cand am parasit satul.

Un popas in poiana amintita merita a fi facut. Am iesit din padure chiar langa stana din poiana. Uneori ospitaliera, alteori nu. Ceva mai spre capatul de jos al poienii se afla ruinele vechii stani a Bratienilor. Ceva mai departe se afla o movila de pamant inierbata, sub care s-or mai afla ramasite ale vechii case de vanatoare. Am apucat-o inca in picioare. Avea 12 camarute si dupa spusele ciobanilor de atunci, de prin anii '70, avea chiar camera de baie, cu jgheab ce aducea apa Paraului Zmeurat pana in casa. Acum totul este amintire, chiar si jgheabul, din care se mai regasesc crampeie.
Daca dorim apa proaspata coboram pe poteca din fata stanei, pana la firul paraului amintit. Peste apa, gasim poteca ce urca in saua dintre Varfurile Zmeurat si Ionascu, folosita de ciobani ca sa scurteze drumul catre Valea Costesti. Daca dorim sa intindem cortul, pentru o noapte petrecuta in aceasta frumoasa poiana, gasim loc cat poftim.
Putem in continuare sa urcam poteca ciobaneasca, bine conturata si sa ajungem in drumul alpin ce se desfasoara pe o buna parte a Muntilor Capatanii, intre Saua Pietrele Rosii (de sub Varful Ursu) si pana in Saua Preota. Drumul acesta este si acum folosibil pentru masinile de teren ale ciobanilor, dar si pentru autoturisme obisnuite. Pana in drumul de creasta facem circa ½ ora.
De aici si pana pe cupola Zmeuratului, la cei 1938 m ai sai, nu facem mai mult de 10-15 minute. Risipite pe fata muntelui stau cateva stanci, printre care gasim stinghere tufe de bujor de munte. Anunta acestea, urmand drumul spre marile inaltimi ale Capatanii (catre vest), coastele Ursului si Pietrelor Rosii, pana spre adancul Vaii Carpanoasei, inrosite de jaratecul cocozarului (bujorului de munte), cum i se mai spune prin aceste locuri.
Groapa Malaii (la nord-est de Vf. Ursu) poate constitui alt important loc spre care putem sa ne indreptam pasii. Sau, in drumul spre Ursu, putem sa apucam pe drumul forestier spre dreapta, inca inainte de a ajunge in creasta si care ne conduce mai repede in Saua Zanoaga.
Ajunsi pe cupola rotunjita a Varfului Zmeurat avem privelisti catre o buna parte a crestei acestor munti. Catre Varful Ursu - 2124 m, catre rasarit spre succesiunea de Varfuri Ionascu - 1979 m, Govora - 1958 m, pana spre Preota - 1954 m si Gera, de doar 1886 metri, sfarsind in Valea Lotrului, acolo de unde incep acesti munti.
Atrag privirile zimtii crestei Builei, lama impresionanta de calcar, pe care daca am privit-o in apusul soarelui ne impresioneaza sclipirea de argint a acesteia.
Catre sud, poteca intersectata de drumuri forestiere coboara pe Muchia Lespezi - Netedu, catre Valea Costesti, sau se abate catre sud-est spre Curmatura Comarnice, de unde putem cobori la cabana de pe Valea Cheii sau putem sa ne indreptam catre potecile Builei.
Din Curmatura Zanoaga (de la vest de Zmeuret), o poteca coboara in Valea Bistritei, catre manastirea cu acelasi nume.

In marea Curmatura Rodeanu - 1628 metri (spre vest de Curmatura Zanoaga), minunat loc de campare, este izvor in imediata vecinatate a crestei, pe versantul nordic, langa un vechi canton silvic, astazi prabusit. Aici ajung drumuri dinspre Horezu, cel de pe Valea Bistritei trecand prin cheile cu acelasi nume, sau cel de pe Valea Bistricioarei, trecand pe la casa militarilor de sub Valeanu.

Oriunde te-ai incumeta sa mergi pe creasta Muntilor Capatanii, mai ales indreptandu-ti pasii catre vest, spre Curmatura Oltetului - granita cu Muntii Parang, frumusetile masivului ti se dezvaluie una cate una. Iar Varful Zmeurat, cu legende tesute in jurul lui si cu frumoasa belvedere de pe crestet, este doar un pretext pentru a cunoaste acest taram al unor frumuseti pe nedrept trecute spre anonimat.

Fişiere ataşate	Mărime
0_zona_somitala_cu_diacritice.doc	120.5 KB
extras_harta_capatinii.jpg	439.92 KB
1capatanii.jpg	143.66 KB
2capatanii.jpg	124 KB
3capatanii.jpg	211.41 KB
4capatanii.jpg	194.55 KB
5capatanii.jpg	234.21 KB
6capatanii.jpg	149.79 KB

Muntii Capatanii, pe creasta si la Polovragi

Muntii Capatanii, pe creasta si la Polovragi

text: Dinu Boghez (Ramnicu Valcea)
fotografii: Floriana Boghez (Ramnicu Valcea)

12-13 octombrie 2009. Cand am iesit din casa, intunericul inca mai stapanea orasul. Pe strazi, oameni putini, strecurati prin locuri cu felinare inca aprinse. Spre dealurile rasaritului, o geana de lumina parea a se infiripa. Ajungem la autogara si in scurta vreme ne asezam pe scaunele microbuzului de Brezoi.
Cand ajungem la capatul drumului, dupa atipeala din leganatul masinii, Brezoiul ne intampina cu strazi pustii, doar un pic animate de calatorii coborati la capat de drum. Cativa curiosi se uita mirati la poverile din spatele nostru, in timp ce noi, cuminti, ne asezam la rascruce de drum, sperand in vreo ocazie care sa ne duca spre Gura Latoritei, etapa in drumul spre locurile unde aveam intentia sa urcam. Opreste repede langa noi, un nene cu masina confortabila si mai apoi mers zgaltait si coboram la ramificatia spre Ciunget. Parcurgem de aici doar vreo cateva sute de metri si din urma ne ajunge alta masina, care ne lasa la Gura Repedei. Aveam de mers pe aici cale de vreo 6-7 km, pe drumul din lungul Vaii Repedea, atat de mult incercat de viiturile vreunei ploi torentiale, pana cand incepeam urcusul spre stana din Tarnovul Mic (vezi si http://romania-natura.ro/node/152), alta etapa in drumul de urmat mai apoi. Si iarasi norocul ne aduce din urma o masina de carat lemne, care ne mai ia din picioare si acesti din urma kilometri.

Extras, cu actualizări, de pe harta lui Nae Popescu din ghidul Munţii Căpăţânii, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977; harta nu a avut scară, nu din omisiunea autorului ci din cauză că a fost atunci o perioadă de câţiva ani când nici o hartă, la nici o editură, nu a avut voie să fie publicată cu scară pe ea.

O luam voiniceste pe drumul intortochiat, cu serpentinele sale in ac de par. Strabatem culorile toamnei incremenite pe frunzele fagilor pritre care se strecoara drumul. Urcam pe nesimtite, ba din cand in cand, cate o scurtatura mai taie cate una din serpentinele prea lungi. Pe drum, in fata noastra sunt urme nu indeajuns de vechi cat sa nu recunoastem niste bocanci de munte. Par a fi cand trei, cand patru si dintre ele una pare de femeie sau oricum de picior mic. Urmele sunt si de intors si par a fi facute pe vreme ploioasa. Cu ele in calea noastra ajungem la izvorul cel mare al stanei. Un popas aici, la vana de apa puternica chiar la vremea asta de seceta. Din urma, ajunge pana la noi zgomot de motor care pare a se apropia. Uneori nu se mai aude, alteori porneste din nou. Ne gandim ca daca am mai fi asteptat putin jos, am fi implinit si ultimul noroc din ziua aceea, tractorul care urca pana la stana la care mergeam. Dar asa continuam drumul scurt pana la stana din Tarnovul Mic.
Lasam pe dreapta refugiul construit de ciobani pentru turisti (imaginea 38), care daca sunt multi, poate nu-i mai deranjeaza.

38 Refugiul din Tarnovul Mic.

Desi ospitalitatea Tugulestilor, cei care stapanesc locurile de pe aici din tata in fiu, este bine cunoscuta. Dar obiceiurile au mai evoluat in timp si de cand l-am cunoscut pe tatal celor de acum, un barbat inalt, puternic, desi in varsta - avea pe atunci aproape 70 de ani si mergea in fiecare an la stana lui de suflet, construita cu mai bine de 100 de ani in urma - poate s-or mai fi schimbat. Atunci, in anul acela - 1970 - cu furtuna grozava, cand l-am intalnit prima oara, desi eram cam multi, a trimis dupa noi un baietandru, Stefan, cel care in anii din urma incepuse sa imbatraneasca si el, sa ne cheme in stana lui cea de poveste. Si nu s-a lasat pana nu ne-a omenit pe toti, stransi in jurul focului cu fum cam inecacios.
Acum, cand ajungem la stana, constatam ca de multicica vreme pe aici nu mai fusese picior de cioban si stana parea cam alunecata intr-o parte. Si nostalgia vremurilor de alta data parca statea prin preajma. Dar muntele era insorit si caldura molcoma a toamnei starnise gazele pregatite de adormirea iernii celei lungi. Peretele Pietrii Tarnovului (imaginea 46) sclipea in soare si pe langa el urca limba de brana inierbata, catre varful cel mare.

46 Piatra Tarnovului, vazuta de la stana din Tarnovu Mic.

Ziua era scurta si mai aveam de ajuns pana la stana din Gropita, unde vroiam sa innoptam. Drumul pana spre varf nu era tocmai usor si cu toate insistentele Florianei am pregetat sa-i urc inaltimea. Pe deasupra, stiam, de cand ii trecusem lungul crestei, cu doar vreo 3-4 ani in urma, ca pe poteca taiata altadata cu toporul, printre jepi, acestia crescusera din nou si nici atunci nu-mi fusese usoara trecerea prin ei. Dar Floriana a tinut mortis sa urce si a facut-o pe fata inierbata, pe drum de brana, pe verticala muntelui, pana deasupra avenului cu legende haiducesti... (imaginea 48) Incursiunea a durat putin, dar la intoarcere mi-a marturisit ca numai usor nu-i fusese.

48 Vf. Tarnovu Mic vazut de langa Avenul Haiducilor.

55 Creasta Muntilor Fagarasului vazuta din creasta Pietrii Tanovului.

62 Popas la “cabinetul” stanei Tarnovul Mic.

68 Vf. Ursu, vazut de la stana Tarnovul Mic.

Cand s-a intors Floriana, ne-am mai odihnit oleaca, cat sa mai privim spre locurile inalte ale Fagarasilor, Lotrului si Latoritei, pe care acum ajungeam doar cu gandul si pana la urma ne-am desprins din mirajul pietrii argintii si am plecat spre vechea poteca ce inconjura muntele. In locul acesteia ne-am trezit cu ditamai drumul croit prin grohotisul muntelui de calcar (imaginea 82) si prin colonia de paltini de la poalele lui (imaginea 96). Bine ca izvorul cu apa rece ramasese intact. Cat priveste paltinii de altadata, unii mai stateau in picioare. Dar versantul Tarnovului, cu grotele sale banuite si unele incercate (vezi http://www.romania-natura.ro/node/344), turnurile de calcar inaltate pana la cerul muntelui, sunt tot ca odinioara.

82 Pe sub abruptul sudic al Pietrii Tarnovului, pe vechea poteca, acum drum de exploatare.

84 Abruptul sudic al Pietrii Tarnovului.

88 Abruptul sudic al Pietrii, Vf. Nedeia 2130 m, Vf. Negovanu 2064 m.

96 Colonia de paltini din abruptul sudic.

Soarele scalda piatra argintie si varfurile mari din imprejurimi, ale Negovanului si Nedeii, la care urma sa ajungem erau insorite si pareau blajine in lumina dupa amiezii. Urcand si coborand, asa cum facea si vechea poteca, drumul cel nou ne poarta pe la Saua din Borogeana, apoi urca spre locurile de unde ne despartim de drumul catre Saua Negovanului. Noi ne abatem la stanga, pe poteca ce ne poarta pasii spre stana din Gropita, aflata la cota 1680 m.
Am ajuns la stana cam in doua ore de cand plecasem de la Tarnovu Mic. Am gasit stana asa cum o stiam, curata si parca intocmita cu un soi de noima “tehnologica”, asa cum mi-o prezentase ciobanul de acum 3-4 ani. Numai ca de data asta se vedea clar ca nu mai fusese intrebuintata de mult. Se schimbasera obieciurile pastorale si nu pot sa-mi dau seama daca era bine sau rau. Apa aveam la doi pasi, privelistea de pe prispa stanei ne prezenta Tarnovul in toata maretia lui (imaginea 114), incaperea in care ne hotarasem sa petrecem noaptea era podita si tavanuita si avea peretii imbracati in sita. Urma sa avem o noapte linistita si nici racoroasa nu avea cum sa fie. Doar ceva urme de soricei, ne starneau oarecum ingrijorarea. In incaperea in care altadata se prepara branza, pe o grinda a ei, am privit la o ciudatenie. Trei cuiburi de lastun, unul langa altul si poate se asezasera asa sa treaca mai usor peste napastele care-i pandeau mereu.

114 Piatra Tarnovului vazuta de la stana din Gropita.

120 Creasta Muntilor Latoritei. De la stanga la dreapta: Fratosteanu Mare, Fratosteanu Mic, Vf. Repezi, Vf. Paraginosu.

124 Creasta Muntilor Capatanii. De la stanga la dreapta: Varfurile Ursu si Balota.

135 Stana din Gropita la rasaritul soarelui.

145 Nedeia 2130 m, Beleoaia 2109 m.

Am urmarit cum se pierdea lumina soarelui peste creasta Negovanului, cum profilul semet al Tarnovului isi pierde culorile argintii si cand peste munte s-a lasat intunericul, am intrat in sacii de dormit. A fost noaptea cu luna plina si peste munte se lasase lumina ei rece. Ne-am trezit cu geana de lumina anuntata de rasaritul soarelui si am mai stat ceva timp pana sa-si faca aparitia dansul. De abia atunci am apucat poteca ce mai intai urca si apoi cobora la firul apei Gropitei, atata cat mai era din ea la vremea asta de seceta. Prin padurea de brad prin care se strecurau vechile hatase ale oilor care ieseau la plai, apoi printre tufele de jneapan care punctau coasta muntelui, am strabatut Cuculeiul, cum ii spuneau locului ciobanii, pana sus aproape de Varful Negovanului (imaginea 150). Ne-a luat aproape 2 ore ca sa urcam coasta dura si cand am ajuns aproape de varful amintit am avut de admirat caldarea nordica a acestuia. Cat am urcat coasta muntelui pe culmea dinspre Huluzu a aparut o umbra de animal mare, cam roscat dupa cum parea si mare de se vedea profilat pe cer si nu putea sa fie cainele vreunei stane intarziate sau vreo vulpe pricajita, ci doar un lup singuratec. Noroc ca era departe si nu avea el treaba cu noi.

150 Caldarea nordica a Negovanului.

156 Piatra Tarnovului vazuta de pe Vf. Nedeia.

157 Orizonturi largi de pe Vf. Nedeia.

165 Muntii Parang, de la Micaia - dreapta, la Parangul Mare - stanga.

177 In Saua Nedeii.

De aici incolo ne-am abatut pe coasta sudica a Muntilor Capatanii. De unde ajunsesem, Parangul isi etala inaltimile, ba chiar si cladirile din statiunea Ranca se vedeau bine. Era cerul senin si zarile se vedeau pana departe. Dar vantul batea cu putere si peste munte se lasase o pala de frig. De aici a venit si umbra de indoiala ca vom putea cobori pe unde ne propusesem, mai ales ca stiam ca o muchie sudica, ca mai peste tot, era extrem de lunga si existau temeri ca in localitatea Polovragi vom ajunge pe innoptat.
Floriana s-a urcat pe crestetul Nedeii si a privit spre locurile nimicniciei pe care le domina. Acolo, printre momaile si pietrele din varf, a verificat si altitudinea acestuia cu altimetrul avut la indemana.
Ne-am intalnit apoi la ciotul vechii troite ridicate aici, in saua larga (imaginea 179), la locul nedeii ciobanesti din vremuri de mult apuse. Nu era chiar din vremurile acelea, dar troita, ceva mai roasa de trecerea anilor tot era in picioare. Acum din ea mai ramasese doar bucata de lemn scamosat care iesea din pamant. De aici am plecat mai departe, aveam inca drum lung de facut pana dadea intunericul. Nu atat drumul pe coastele golase ni se parea lung cat cel care-l aveam de facut pe Valea Taraiei, pe drumul forestier care ne scotea la Polovragi. Era cam ora 11 si aici ne-am luat masa de pranz. Cu privelistile Balotei si Ursului in fata, cu cele ale crestelor mari ale Parangului si cele care se pierdeau in adancul vailor pe care le aveam de strabatut, am petrecut multa vreme.

179 Ramasitele vechii troite din Saua Nedeii.

194 Fundal: Negovanu - stanga, Nedeia - centru, Balota - dreapta, pe muchie Vf. Corsoru, 2065 m.

Aveam de urmat poteca crestei. O stiam bine, mai fusesem pe ea de cateva ori, urcand sau coborand si de fiecare data de aici avusesem amintiri de nesters. Doar ca acum si pe aici buldozerul facuse drum, catre un plai intins, undeva spre apa Cernei. Dar varfurile inalte ale Beleoaiei, Corsorului si Cujbei tot acolo ramasesera. Cerul capatase acum norisori din cei decorativi si vantul din creste cazuse cu desavarsire. Am intins pasul cat am putut si nimic nu ne hotara sa mai facem vreun popas. Curand coborasul a devenit accentuat si Varful Polovragilor din fata parea din ce in ce mai aproape. Mergeam teleleu, fara nici o grija, cand, pe nepregatite, latraturile venite din fata si mai apoi vreo 2-3 dulai ciobanesti ne-au scos din amorteala. Ne-am oprit, am tot strigat catre stana din fata, cea din Pleasa (imaginea 204), dar alti caini veneau spre noi. Se adunasera vreo 8 - si ciobanul ne-a spus apoi ca erau cu totii vreo 14. Ne-am asezat si i-am sprituit cu spray-urile noastre cu piper, de care cainii nici nu s-au sinchisit. I-a trecut supararea ciobanului, care venise pana la urma, doar cand a auzit ca spray-ul nu era paralizant. Am mai stat de vorba, ne-a spus de primarul satului, care doar plecase de vreo doua ore, ne-a indrumat la drum si ne-a linistit spunandu-ne ca pana in Polovragi, doar fix 20 km mai aveam. Ne-a mai precizat ca pe Valea Taraiei nu sunt exploatari forestiere si nici circulatie de masini.

204 Stana din Pleasa.

208 Creasta Parangului. De la stanga la dreapta: Parangul Mare, Setea Mare, Mohoru, Papusa, Micaia.

Am trecut peste Varful Polovragilor, de unde am admirat ultimele imagini ale Parangului, apoi am ajuns la lungul drum catre Valea Taraiei. Era liniste totala si doar frunzele intomnite mai fluturau prin aer. Dar din urma s-a auzit un zgomot de motor si chiar am zarit capota unui Aro albastru care iesea dintr-un drum secundar. Si iar s-a asternut linistea si noi mergeam mereu. Pana cand am ajuns pe firul Taraiei nu s-a mai intamplat nimic. Din urma masina parea ca nu ne mai ajunge. Si noi, cum puteam, numaram kilometrii care parca se inmulteau mereu. Cand am auzit din nou zgomotul masinii si mai ales cand am fost invitati sa urcam sus, pe lemne, nu ne-a venit sa credem. Cocotati pe lemne, cam chinuiti, dar frumusetea Cheilor Taraiei, cu pereti inalti de calcar, din care curgeau rauri de grohotis venite din guri intunecate, cu albia paraului secat, pierdut prin cine stie ce sorb, tot ne-au incantat. Doar ca n-am putut fotografia frumusetile, ca prea trebuia sa ne tinem zdravan pe gramada de lemne.
Ne-am dat jos de pe lemne in rudarie, acolo de unde erau soferul si insotitorul cu palarie de oier novacean pe cap. Ne-au intrebat oamenii unde mergem si cand au auzit ca ar fi trebuit sa prindem un autocar spre Valcea si pana atunci mai era destul timp, ne-au si propus sa ne duca cu masina lor, cea boiereasca, un Opel. Sigur, nu pe gratis. Pana acolo am ajuns in vreo 15 minute si am mai avut de asteptat pana la sosirea autocarului. Si seara ne-am petrecut-o acasa, mancand linistiti capsunele tomnatice cumparate de la marginea soselei dinspre Polovragi.

romania natura muntii carpati harti ghiduri pestera speologie cabana fauna flora marcaje carpathians guides mountains

Fişiere ataşate	Mărime
repedea_cu_diacritice.doc	73.5 KB
1extras_harta_capatinii.jpg	374.39 KB
38cap.jpg	36.67 KB
46cap.jpg	82.22 KB
48cap.jpg	56.98 KB
55cap.jpg	30.74 KB
62cap.jpg	88.32 KB
82cap.jpg	109.29 KB
68cap.jpg	74.46 KB
84cap.jpg	54.17 KB
88cap.jpg	90.43 KB
96cap.jpg	94.29 KB
114cap.jpg	49.42 KB
120cap.jpg	52.41 KB
124cap.jpg	53.82 KB
135cap.jpg	65.09 KB
145cap.jpg	36.36 KB
150cap.jpg	63.33 KB
156cap.jpg	59.98 KB
157cap.jpg	50.91 KB
165cap.jpg	37.38 KB
177cap.jpg	42.25 KB
179cap.jpg	61.58 KB
194cap.jpg	45.69 KB
204cap.jpg	61.46 KB
208cap.jpg	42.86 KB

Muntii Capatanii, pesteri in Cheile Recii, Cheia

Muntii Capatanii, pesteri in Cheile Recii, Cheia

descarcati de aici articolul aparut in Buletinul Clubului de Speologie "Emil Racovita" Bucuresti, numarul 8, 1983

(cititi aici despre accesul in chei si posibilitati de cazare)

Avem astazi acces - prin televiziune, presa, carte si Internet - la multe locuri din lume, dar rareori la diversitatea peisagistica a teritoriului Romaniei: pentru ca aducerea in prim plan a datelor la zi - cu harti si imagini - necesita multa minutiozitate.
Nu omitem ce este important in spatiul geografic romanesc, oferim ilustratie bogata, multa in premiera absoluta, in premiera detaliat explicata si facem trimiteri la bibliografie.
Oferim ample spatii de publicare celor care nu-si pot permite cheltuielile impuse de editarea si difuzarea unor lucrari despre regiunile "neinteresante" geografic, turistic, istoric.
Va oferim articole si ghiduri, enciclopedia geografica a Romaniei: cu informatii in premiera, care coincid cu ceea ce gasiti pe teren. Aveti la dispozitie singura reprezentare fotografica explicata a tarii. Teritoriul romanesc montan si peisagistic este atat de putin cunoscut incat aproape oricare dintre prezentarile noastre este premiera informationala, fotografica, geografica.
Descoperiti diversitatea si insemnatatea reliefului romanesc!

Muntii Capatanii, pesteri in Tarnovu

Muntii Capatanii, pesteri in Tarnovu

Cornel Belecciu (Clubul de Speologie „Emil Racovita” Bucuresti)

Cu inaltimi de peste 1800 metri, Masivul Tarnovu se afla intre Vaile Repedea si Latorita, in nordul Muntilor Capatanii (vezi schita zonei).

schita zonei

In iulie 1982, o echipa a clubului (Stefan si Iuliana Andreescu, Gigi Chiriloi, Victor Ursan, Valentin Beloiu, Mircea Vladulescu, Florin Bostina, Cristina Purza, Cornel Belecciu) intreprinde o prima cercetare, descoperind si cartand cinci pesteri si doua avene; galeriile subterane cumuleaza 181 metri lungime totala si 71 metri denivelare totala.

Pestera L 1 (numar de catalog 2040/7). 21,5 metri lungime, +11 metri denivelare. Este situata in imediata apropiere a potecii punct albastru, Saua Negovanu - Ciungetu (vezi si harta de la pagina 56), la baza coltilor stancosi ai Pietrei Tarnovului, la 1620 metri altitudine. Cavitatea, descoperita si cartata de Valentin Beloiu, Florin Bostina si Cornel Belecciu, este dezvoltata pe o fisura verticala a pachetului de calcare si poate fi explorata prin ramonaj. Nu are concretiuni (harta 1).

1 Pestera L 1

Avenul L 2 (2040/8), 30 metri lungime, -17 metri denivelare (harta 2). Descoperit de Valentin Beloiu. A trebuit decolmatata intrarea, acoperita de bolovani; deschiderea de 1 x 0,5 metri este greu de observat, fiind situata la baza unui colt de calcar, la circa 50 de metri de Varful Pietrei Tarnovului. Avenul este situat la circa 1875 metri altitudine si se dezvolta pe o fisura cu latime de 0,2-0,5 metri (harta 2). Cartare: Valentin Beloiu, Florin Bostina, Cornel Belecciu.

2 Avenul L 2

Avenul L 3 (2040/9), 36,8 metri dezvoltare, denivelare 27,5 (-26; +1,5) metri. Situat chiar pe poteca de creasta punct rosu, stana Gropita - Ciungetu, avenul este amintit in ghidul lui Nae Popescu, Muntii Capatanii, colectia Muntii Nostri, numarul 15, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1977. Altitudinile golurilor subterane au fost determinate dupa harta din acest ghid.
Deschiderea (harta 3) de 1,5 x 1,8 metri a acestui tub de presiune in spirala este situata la 1850 metri altitudine. Datorita asezarii precum si unei legende despre niste comori care ar fi fost ascunse intr-o pestera din zona, avenul a fost partial coborat de ciobanii de la stanele din jur, cu ajutorul unui cablu de otel legat de un bustean intepenit in gura verticalei. Unii trecatori au folosit golul drept cos de gunoi; prizele si fundul lui sunt acoperite de cioburi. Cartare: Mircea Vladulescu, Cornel Belecciu.

3 Avenul L 3

Pestera L 4 (2040/10), 12 metri dezvoltare, 4 (-3, +1) metri denivelare (harta 4). Descoperita de Cornel Belecciu. Situata sub poteca punct rosu, stana Gropita - Ciungetu, la 100 metri de intersectia cu poteca punct albastru, la 1600 metri altitudine.
Podeaua pesterii este formata de o aglomerare de blocuri prabusite. Aici ar fi posibila o continuare, prin decolmatarea putului de 2 metri. Cartare: Cornel Belecciu, Valentin Beloiu.

4 Pestera L 4

Pestera L 5 (2040/11), lungime 50,2 metri, denivelare 6,5 (-0,5; +6) metri (harta 5; vezi si fotografia). Descoperita de Valentin Beloiu, dupa informatii ale unor ciobani; este cea mai lunga cavitate din Tarnovu.
Intrarea (2,5 x 5,5 metri), situata la 1850 metri altitudine, se deschide la 15 metri fata de baza peretelui nordic al Pietrei Tarnovului, accesul facandu-se pe o brana ingusta. Si aceasta pestera se pare ca a fost tinta cautatorilor de comori; pe saritoarea de 4 metri am gasit batute cateva „pitoane” din lemn.
Pestera are podeaua acoperita cu argila si prezinta cateva curgeri parietale. Cartare: Mircea Vladulescu, Valentin Beloiu.

5 Pestera L 5

Pestera L 5

Pestera L 6 (2040/12), 7 metri lungime, denivelare 3,5 (-1,5; +2) metri (harta 6). Descoperita de Cornel Belecciu. Situata sub poteca punct albastru, Saua Negovanu - Ciungetu, la 25 de metri de Pestera L 1, la 1625 metri altitudine. Cavitatea contine gheata. Cartare: Cornel Belecciu.

6 Pestera L 6

Pestera L 7 (2040/13), dezvoltare 23,5 metri, denivelare +7,5 metri (harta 7). Descoperita de Victor Ursan. Se afla in versantul sudic al Dealului Repezi, la 25 metri altitudine fata de talvegul Vaii Latorita, la 925 metri altitudine absoluta.
Este o cavitate ascendenta, de prabusire, cu o singura sala; vizitarea nu cere mijloace de iluminare. Jumatate din suprafata salii este acoperita de o terasa in roca. Spre deosebire de pesterile prezentate anterior, aceasta este dezvoltata in conglomerat. Cartare: Cornel Belecciu, Victor Ursan.

7 Pestera L 7

Bibliografie


Cornel Belecciu - Inceput de drum in Tarnovu - Buletinul Clubului de Speologie „Emil Racovita” Bucuresti, numarul 8, 1983, Bucuresti, paginile 212-218

Fişiere ataşate	Mărime
pesteri_tarnovu_cu_diacritice.doc	32 KB
0_schita_zonei.jpg	216.87 KB
L1.jpg	42.15 KB
L2.jpg	42.76 KB
L4.jpg	60.91 KB
L5.jpg	29.9 KB
L5poza.jpg	57.13 KB
L6.jpg	38.81 KB
L7.jpg	71.85 KB
L3_capatanii_tarnovu.jpg	51.83 KB

Muntii Capatanii, refugiul Gera si creasta, toamna

Muntii Capatanii, refugiul Gera si creasta, toamna

text: Dinu Boghez (Ramnicu Valcea)
imagini: Ionica Lera (Ramnicu Valcea)

8-10 octombrie 2010. Cand am plecat in Muntii Capatanii nu m-am gandit ca de acolo ma voi intoarce cu amintiri ca acelea ale „Povestilor din Valea Zanelor”. Iata-ma in autobuzul de Olanesti, la orele intunericului matinal din adancul toamnei. Doi rucsaci incarcati cu cele trebuincioase pentru masul de peste noapte si doi camarazi de munte s-au avantat pe drumul lung al meleagurilor catre care ne indreptam.
Era ora 7 dimineata cand am coborat in Olanesti. In orasel nu se stinsesera felinarele si drumul in lungul izvoarelor era inca intunecat. Cativa matinali, grabeau pasii catre apa izvoarelor pe care le banuiau datatoare de viata. La capatul drumului pietruit de pe malul inalt al apei Olanestilor am ajuns curand.

De aici incolo parca paraseam lumea civilizata cat de cat. Singuri, pe drumul lung pe care ni-l propusesem, strabateam dimineata friguroasa a toamnei. Aflasem ca pe drumul asta mai treceau masini si speram ca vreuna din ele ne va lua din picioare ceva din kilometrii multi pe care trebuia sa-i strabatem. A fost doar o amagire. Pana la ramificatia drumului de la intalnirea apelor Manzului si Raritei, timpul a trecut repede. Si tot asa de repede a trecut si cel de pana la vechea casa Manzu. Soarele strapungea ascunzisul vaii pe care eram si largimea de la casa amintita, cu bancuta alaturi, ne-a prilejuit un popas mai consistent. Sfarsisem aici primii 12 km, dar in fata mai stateau inca multi. Erau aici, la casa asta inca in picioare, amintiri destule, din alte vremuri. Una mai ales, era legata de o ascensiune de iarna pe varful stancos al Stogului, pornita in zorii zilei prin Saua Prislopel si sfarsita la vremea intunericului, tot aici, in jurul unei mamaligi mari, galbena, facuta din mila femeii care pazea casa si care ne vazuse ca altceva nu mai aveam de mancare.

extras din lucrarea lui Nae Popescu - Muntii Capatanii - Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1977

Doar putina vreme aveam sa zabovim aici, in fata vechii case care parea ca isi modernizeaza daramaciunea si iar am pornit la drum. Am ajuns repede la locul de unde firul drumului incepea sa urce serpentina care se inalta catre Cheile Folea. Locurile erau oarecum stapanite de om si aici am luat si oarece informatii despre ce ne astepta mai departe. Parea ca de aici incolo vom mai face vreo doua ore, dar se puteau face si trei. Si pana la urma am cazut de acord ca mai avem patru ore de mers. Drumul bine pietruit acum, de abia de depasea cu cativa centrimetri albia raului saltaret peste stancile din cale. Deasupra, pereti verticali cu fisuri pitonate si surplombe ametitoare. Acum locurile aveau infatisare noua, dar altadata erau cu totul altfel. Pe firul vaii exista o casa forestiera, veche, atunci cand am vazut-o prima oara si in care, atunci, inca se mai putea innopta. Desupra firului de apa cu repezisuri multe, aceeasi peretii inalti ascundeau in ei primele trasee de alpinism, unele cu grad mare de dificultate, catre al V-lea dintre ele. Si astazi tot acolo sunt, dar salbaticia locurilor, prin care doar o potecuta isi strecura firul, nu mai era la locul ei.

2 Cheile Folea.

2a Cheile Folea.

3 Cheile Folea.

S-a sfarsit drumul prin chei si cu el si primii 21 km pe care-i parcusesem pana acum. Ajunsesem la locul numit La temelie, acolo unde altadata incepusera lucrarile hidrotehnice ale unei captari de apa ce urma sa ajunga in „marea” de la Vidra. Acum doar niste ziduri de beton stateau marturie acelor vremi si prin preajma lor, apa tantosa a muntelui.

4 La Temelie.

Am trecut Paraul Folea, nu fara incidente din cele cu udatura la picioare, dar pana la urma am ajuns pe malul rapos. Vechea poteca se dusese de mult, de cand pe aici fusesera taieri barbare in urma carora zapezile, pravalite pe coasta, lasasera urme adanci. Un biet triunghi galben, din cele putine intalnite de cand parasisem drumul pietruit al Olanestilor, agatat de un colt de stanca si mai apoi un altul pe coaja unui copac ne arata drumul pe mai departe. Am inceput sa urcam din greu. Ionica, mai sprinten, inainte si eu dupa el, cat puteam de repede. Pana la urma poteca a depasit coasta golasa si am ajuns printre fagii inalti, ramasi dupa taierile salbatece care naruisera muntele. Si-a facut loc bradul si poteca a ajuns una linistita, croita mai mult pe coasta muntelui, aproape fara urcusuri. A aparut acum si chiciura, sau mai bine zis pospaiala de ninsoare cazuta nu cu multa vreme in urma. Si pe jos multime de ciuperci, galbiori si palarii de sarpe otravitor. Razele soarelui incepeau sa coboare in spatele Stogului, dar pana cand frigul noptii sa le incremeneasca din nou, picuri de apa ne imbrobonau fruntea ori de cate ori o ramura de brad ne mai statea in cale. O poenita cu franturi de coliba din timpul ce trecuse peste ea, un alt urcus printre brazii care lasau sa se vada prin rariste seninul cerului si iata-ne in fata stanei Batrane, la nume si stare, asezata pe marginea baltii parca vesnice din calea croita de „Carpatina”, vechea societate italiana care exploatase prin 1934 padurile din preajma.

5 Stana Batrana, poate un viitor refugiu.

Era lumina multa, acum la vremea scapatatului si urcusul scurt pana catre marea poiana de pe aici nu ne-a facut sa simtim asprimea frigului inserarii. Am parasit drumul Carpatinei, care se ducea catre Izvorul Mierlei si mai departe catre Saua Hadarau si l-am urmat pe cel mai de sus, care ne-a dus repede in mijlocul brazilor. S-au stins razele soarelui si o data cu ele, scrasnetul pamantului inghetat ne-a facut sa simtim din plin semnele iernii incremenite pe bobitele de afine, pastratoare a ultimei dulcete a zilelor de toamna. Urcam mereu, frigul incepea sa ne cotropeasca si raspantia catre refugiul Gerea, innoit pe meleagurile de pe aici, nu mai aparea. Pe culmea din fata, undeva cam departe, a aparut silueta unei stane si incepusem sa ne gandim ca acolo vom innopta. Ceva mai departe, in drumul nostru cam fara sperante a aparut o postata de poiana laterala, care parea ca desparte brazii. Tot acolo, un triunghi galben, putin intors catre poiana, parea sa arate ceva. Ionica a apucat pe despicatura dintre brazi si doar dupa putini pasi a dat semn ca a gasit casuta refugiului.

6 Manatarca.

7 Refugiul din Gera, 1800 metri.

In lacasul dintre brazi, pe pamantul imbrobonat de primele ninsori, cu izvoare si bancute in preajma, casuta verde statea tantosa in mijlocul poienii. Placuta de pe peretele de afara arata cota 1800 si cineva se straduise sa-i determine si coordonatele geografice.
Eram de-a binelea obosit. Frigul patrunzator, de cand intrasem in padurea de brad si cei 25 km sfarsiti aici in pragul casutei ma adusesera la capatul puterilor. Am intrat inauntru si mai mult m-am pravalit pe primul scaun intalnit. Apoi am inceput sa privesc in jur. Peste tot era curat. Oranduila in toata cabana. Paturi cu saltele confortabile. Soba de teracota, cu silueta eleganta, de care s-a apropiat Ionica, sa-i incropeasca cu o pastila de spirt si cateva surcele aflate la indemana flacaruia timida care avea sa ne si incalzeasca ceva mai tarziu. Pana atunci, palpaiala timida, luminoasa, parca ne-a dat puteri. Eu mai ales le-am capatat si cum aici aveam si semnal la mobil, mi-am instintat pe cei dragi ca ajunsesem cu bine la capatul primei zile de munte. Din telefoanele date aflu ca vom avea si oaspeti, dintre cei de seama, dintre intemeietorii refugiului.
Cand, dupa vreo ½ ora au ajuns, s-au incins convorbiri multe, deoparte si de cealalta, despre lungul drum facut pana aici, cu voie buna si voiosie. O manatarca uriasa (imaginea 6), culeasa de ei din drum, asa cam de 1½ kg, starneste uimirea. In casuta soba incepuse sa imprastie caldura placuta, din sticla de tuica adusa de cei doi, intr-un ibric a inceput sa fiarba cate ceva si au dres-o cu piper pisat. Cam piscacioasa licoarea, dar a dezlegat limbile, inaintea somnului care a asternut linistea in cabana. Armonia serii au stricat-o putin doar niste braconieri - ne-au spus cei care-i cunosteau bine - si care poate ar fi ramas peste noapte aici daca figurile noastre, vizitatori neobisnuiti nu le-ar fi produs oarecari semne de intrebare. Dar ce sa zic, bine c-au plecat.
Peste noapte am iesit pe afara, sa incerc sa ghicesc timpul de a doua zi. Era frig tare, vantul batea in rafale puternice si de pe cerul negru ca smoala sclipeau stele multe si n-am stiut cum sa intru mai repede in caldura sacului de dormit.

Noaptea a trecut repede si cand am iesit afara, la crapatul zilei, bruma groasa acoperea pajistea. Sub picioare pamantul inghetat troznea in scrasnete mici. Ne-am luat ramas bun si ne-am tot dus in vrerea noastra. Urcam pe plaiul Gerei si pe laturi brazii erau acoperiti cu zapada cazuta mai deunazi si cate-un varf de-al lor, incarcat peste masura, isi pleca semetia. In departari, ingramadeala de nori stateau buluciti peste crestele Fagarasilor si Lotrului. La noi cerul era senin si doar rafalele vantului napraznic ne zgaltaiau mereu. Poteca se vedea desenata sub bruma de omat asternuta peste plai si se indrepta spre cupolele arcuite ale varfurilor mari, aproape de 2000 m, ale Preotei si Ionascului.

8

9 Cozia, vazuta din Vf Gera.

10

11 Vf. Preota, dreapta si Vf. Ionascu, stanga.

12 Vf. Caprareata.

cititi aici partea a 2-a a articolului

Avem astazi acces - prin televiziune, presa, carte si Internet - la multe locuri din lume, dar rareori la diversitatea peisagistica a teritoriului Romaniei: pentru ca aducerea in prim plan a datelor la zi - cu harti si imagini - necesita multa minutiozitate.
Nu omitem ce este important in spatiul geografic romanesc, oferim ilustratie bogata, multa in premiera absoluta, in premiera detaliat explicata si facem trimiteri la bibliografie.
Oferim ample spatii de publicare celor care nu-si pot permite cheltuielile impuse de editarea si difuzarea unor lucrari despre regiunile "neinteresante" geografic, turistic, istoric.
Va oferim articole si ghiduri, enciclopedia geografica a Romaniei: cu informatii in premiera, care coincid cu ceea ce gasiti pe teren. Aveti la dispozitie singura reprezentare fotografica explicata a tarii. Teritoriul romanesc montan si peisagistic este atat de putin cunoscut incat aproape oricare dintre prezentarile noastre este premiera informationala, fotografica, geografica.
Descoperiti diversitatea si insemnatatea reliefului romanesc!

Fişiere ataşate	Mărime
1_harta_capatanii_gera.jpg	2.07 MO
2_capatanii_gera.jpg	198.25 KB
2a_capatanii_gera.jpg	160.92 KB
3_capatanii_gera.jpg	245.06 KB
4_capatanii_gera.jpg	210.14 KB
5_capatanii_gera.jpg	293.36 KB
6_capatanii_gera.jpg	179.95 KB
7_capatanii_gera.jpg	373.64 KB
8_capatanii_gera.jpg	179.68 KB
9_capatanii_gera.jpg	270.91 KB
10_capatanii_gera.jpg	264.9 KB
11_capatanii_gera.jpg	197.9 KB
12_capatanii_gera.jpg	338.37 KB
0_cu_diacritice.doc	86 KB

Muntii Capatanii, trovanti la Costesti

Muntii Capatanii, trovanti la Costesti

imagini: Radu Huculeci (Bucuresti), Emilia Marinescu (Bucuresti), Stefania Lazar (Bucuresti), Ica Giurgiu (Bucuresti), Andrei Samoil (Bucuresti), Mircea Vladulescu (Bucuresti)
text: Ica Giurgiu (Bucuresti)

Pornim din Ramnicu Valcea spre vest, pe soseaua catre orasul Novaci (vezi harta, extras din Romania, tourist map, Ministerul Turismului, 1989). Cand ajungem la intrarea in localitatea Costesti (imaginea 1) ne aflam chiar langa un perimetru natural protejat (imaginea 4), cel al trovantilor.

1 foto: Radu Huculeci

Din zona imaginii 1 vedem manastirea Bistrita si intrarea in cheile cu acelasi nume (imaginea 2). Suntem la poalele sudice ale Muntilor Capatanii, intr-o zona plina de atractii si obiective turistice (naturale, culturale, etnografice). Daca vremea este senina si lumina bate favorabil, admiram creasta Masivului Buila (imaginea 3). In orice anotimp ne putem indrepta pasii catre aceste locuri ale Costestilor si imprejurimilor, intotdeauna vom gasi multe de vazut si admirat.

2 foto: Stefania Lazar

3 Creasta masivului Buila.
foto: Stefania Lazar

Trovantii de la Costesti, alcatuiri naturale de piatra (imaginile 4-9), atat de diversi ca forma, dar asemanatori ca evolutie, sunt crescuti in stratele superioare ale scoartei terestre si apar la suprafata prin prabusirea frontului rapei din imaginile 5, 9, 10. Cei mai mici au doar cativa centimetri in diametru, cei mai voluminosi au axe care ajung la mai multi metri. Sute de trovanti sunt raspanditi prin curtile oamenilor din localitate dar si din multe asezari aflate si la zeci de kilometri distanta de aici; motivul culegerii si transportarii lor a fost, se pare, cel estetic. Coaja trovantilor are aspecte diverse, la fel ca si miezul pe care il putem zari in cateva sparturi.

4 foto: Emilia Marinescu

5 foto: Emilia Marinescu

6 foto: Emilia Marinescu

7 foto: Radu Huculeci

8 foto: Megulete Cristian, Radu Huculeci

9 foto: Stefania Lazar

Uneori (imaginile 9 si 10), numarul trovantilor creste si apoi scade brusc, atunci cand turme de oi poposesc pentru o noapte la poalele rapei din aria protejata de la Costesti.

10 foto: Radu Huculeci

Aceasta zona de la sud de Muntii Capatanii, Parangului si Valcanului - numita Oltenia de sub munte - ofera nu doar aici la Costesti intalnire cu asemenea forme naturale. Brancusi, sculptorul originar din localitatea Hobita, aflata la vest de Targu Jiu, a facut celebre in toata lumea lucrari inspirate din alcatuirile naturale din apropierea satului sau.

Fişiere ataşate	Mărime
trovanti_cu_diacritice.doc	28 KB
zona_trovantilor.jpg	76.85 KB
1_2272huc.jpg	30.48 KB
2_manastirea_bistrita_pene.jpg	39.66 KB
3_buila_vinturarita_pene.jpg	28 KB
4_154emi.jpg	90.86 KB
5_156emi.jpg	153.54 KB
6_159emi.jpg	92.62 KB
7_2270huc.jpg	113.81 KB
8_2266huc.jpg	89.03 KB
9_costesti_pene5.jpg	135.74 KB
10_2262huc.jpg	97.95 KB