Calugarita

Calugarita (Mantis religiosa)

Insecta care se “roaga” pentru mancare

text: Marelena si Radu Puscarciuc (Onesti)

Numele, atat cel stiintific (mantis - gr. = profet), cat si cele populare (Praying Mantis - engl., Prie Dieu - fr., Santatereza - sp. etc.) fac referire la pozitia, in repaos, a picioarele anterioare ale insectei, sugerand imaginea unei persoane care se roaga (vezi imaginile 1 si 2).

1 Muntii Macin (Alexandru Petrescu, Bucuresti)

2 Muntii Berzunti (Marelena Puscarciuc)

De fapt, aceasta pozitie este cea mai adecvata, daca o raportam la caracterul de pradator extrem de vorace al insectei, fiind cea de asteptare dinaintea atacului, de fiecare data fulgerator, pe care calugarita il declanseaza asupra altor insecte - cele cu care se hraneste de regula: lacuste, greieri, fluturi, albine etc. Capul ii este extrem de mobil, putand sa si-l roteasca chiar cu 180 de grade - lucru putin obisnuit la cele mai multe insecte, permitandu-i sa ramana nemiscata pe timpul pandei, iar ochii mari, compusi ii faciliteaza o vedere tridimensionala, asigurand un camp de vedere cvasiperiscopic.
Prada care-i intra in raza de actiune este atacata si imobilizata cu ajutorul celor doua picioare anterioare - prevazute cu mici tepi - pe care le destinde brusc, aproape simultan si in scurt timp devorata, incepand cu ganglionii cervicali si terminand cu extremitatea abdomenului; partile tari - aripi, picioare - sunt abandonate. Acest mod de atac a fost copiat, de prin anii 1800, de fondatorul stilului de lupta numit “tang luang quan” (in traducere literala, “boxul calugaritei”), una dintre numeroasele arte martiale chineze.
Nu s-a imprumutat insa de la calugarita si pozitia de aparare, cand aceasta isi desface doar aripile pentru a parea mai mare! Voracitatea calugaritei trece dincolo de obisnuit, ea fiind cunoscuta prin canibalismul pe care il practica - femela fata de masculul care este cu 2-3 cm mai mic si pe care il devoreaza la sfarsitul acuplarii, uneori chiar din timpul actului; acesta e crutat doar daca anterior femela s-a hranit bine. Obiceiul se explica prin nevoia urgenta de proteine pentru producerea celor 200-300 de oua; se vehiculeaza si ideea ca e vorba doar de o forma “ritualica” de sacrificiu manifestata de mascul!
Calugarita are un ciclu de viata anual, ca adult traind din vara pana spre sfarsitul toamnei; in captivitate traieste si doi ani. Desi este un pradator specializat in insecte vii, mananca si insecte moarte si chiar si hrana vegetala cand sezonul insectelor cu care se hraneste de obicei se incheie. Nu prezinta nici un pericol pentru om, nefiind veninoasa. Culoarea variabila - verde, galbena sau bruna - nu este, se pare, chiar o adaptare la mediu ci, mai degraba, fortuita, fiind culoarea locului unde are loc ultima naparlire, in procesul metamorfozarii insectei de la stadiul de larva la cel de adult; astfel, in acelasi loc pot fi intalnite exemplare de culori diferite.
Exista, fireste, si alte pareri, care considera calugarita o experta in arta deghizarii. In literatura de specialitate sunt descrise exemplare care au culoarea florilor pe care obisnuiesc sa stea la panda: calugarita de orhidee este decorata cu braie colorate pe picioare si corp. De altfel, cele doua asertiuni nu sunt deloc antagonice, daca tinem cont ca, in general, insecta nu este foarte mobila, zboara incet si pe distante foarte scurte.
Este originara din Africa, ajungand sa colonizeze si teritorii din Europa, indeosebi cea meridionala, din Asia de Est si din America de Nord (unde a ajuns cel mai tarziu, mai exact in 1899!, dar unde este considerata acum specie invaziva). Prefera caldura, motiv pentru care nu e intalnita in Europa de nord (in Germania este protejata!); cu toate acestea nu a fost inca observata in Australia sau in America de Sud. In unele culturi africane are un statut aparte, fiindu-i atribuite puteri magice in ceea ce priveste procrearea, prezenta ei intr-o casa (unde poate fi adesea intalnita, atrasa de fluturii ametiti de lumina) anuntand o posibila nastere. Aparitia ei este primita cu bucurie si speranta de cuplurile casatorite, dar cu frica de familiile tinerelor fete.

Au fost utilizate, in principal, informatiile oferite de wikipedia.org, zooland.ro si insectes-net.fr. Recomandam, cu multa caldura si urmatoarele titluri: Din lumea insectelor, Editura Tineretului, Bucuresti, 1957; Obiceiurile insectelor, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1960, ambele de J.H. Fabre.

Fişiere ataşate	Mărime
calugarita_cu_diacritice.doc	31 KB
foto1calk.jpg	213.86 KB
foto2calk.jpg	152.5 KB

Ciocanitoarea, in Muntii Berzunti si Muntii Tarcau

Ciocanitoarea, in Muntii Berzunti si Muntii Tarcau

1 Ciocanitoare-pestrita-mare (Dendrocopus major), Muntii Berzunti

Ciocanitoarea
(descarca filmul cu ciocanitoarea, adica fisierul de mai jos, numit ciocanitoarea_film.wmv)

text si imagini: Marelena si Radu Puscarciuc (Onesti)

Ciocanitoarea-pestrita-mare (Dendrocopus major)

Sinonime: ciocanitoarea-pestrita-mare, ciocanitoarea-pestrita/ mare/ de-padure, ghionoaie, ghionoi. Numele populare de ghionoaie/ ghionoi sunt sinonime termenului generic ciocanitoare, sub care sunt cunoscute mai bine de 200 de specii, cele mai multe vietuind in America de Sud si Indonezia.
Specia despre care vorbim (foto 1) se diferentiaza usor de alte specii de ciocanitori prin coloritului rosu-aprins al abdomenului. Masculul, spre deosebire de femela, are o pata rosie pe ceafa; indivizii tineri au un capison in intregime rosu si abdomenul roziu.
Activitatea pentru care ciocanitoarea a devenit atât de cunoscuta are scopuri diverse: de cautare a hranei, de sapare a cuibului, de transmitere a unor mesaje de dragoste partenerei/ partenerului, de semnalare a propriei prezente - de catre masculi - potentialilor rivali.
Hrana principala a ciocanitorii-pestrite-mari o reprezinta insectele si larvele acestora pe care le gaseste sub scoarta arborilor; insa o parte importanta a dietei sale, indeosebi iarna, o constituie fructele si semintele. Ciocanitoarea-pestrita-mare isi asigura provizii pentru iarna, transportând in scorburile copacilor conuri de pin sau de brad. Puii si-i hraneste chiar si cu ouale altor pasari. In general, este o pasare sedentara, dar poate migra (in sud-vestul Europei) daca recolta de seminte este prea slaba. Intr-un clasament al inteligentei pasarilor, bazat pe strategia lor alimentara, ciocanitoarea detine locul 2, dupa corb.
Isi face cuibul la o inaltime de circa 10 metri de sol, in trunchiurile copacilor, preferabil morti, fara predilectie pentru vreo esenta. Saparea unui cuib (un tunel, mai mult sau mai putin orizontal, cu diametrul de 5-6 centimetri, lung de 12-13 cm si largit la capat in forma de bolta) dureaza circa o saptamâna (chiar si o luna intr-un trunchi de stejar) si este realizata de ambii parteneri. Foarte rar e folosit un cuib vechi de la un an la altul.

Ciocanitoarea-neagra (Dryocopus martius)

Este cea mai mare dintre ciocanitorile din Europa, fiind usor de recunoscut prin culoarea in intregime neagra, având un capison rosu - masculul, iar femela numai un mot spre ceafa. Isi cauta hrana in buturugi si in trunchiuri de molizi in care sapa gauri imense (foto 2, 3). Devalizeaza si musuroaiele de furnici (in anumite situatii, indeosebi iarna, furnicile pot reprezenta si 99% din dieta ciocanitorii-negre). Se mai hraneste cu albine - când acestea hiberneaza, cu ouale altor pasari, cu fructe si seminte. Este o pasare sedentara.

2 Ciocanitoare-neagra (Dryocopus martius), Muntii Tarcau

3 Cuiburi (in constructie) de ciocanitoare neagra, Muntii Hasmas

O pereche de ciocanitori negre (masculul este monogam) ia in stapânire o imensa suprafata de padure (300-600 de hectare) la marginile si in interiorul careia isi excaveaza numeroase cuiburi, in arbori de diferite esente, intr-unul din ele depunând 4-5 oua si clocindu-le impreuna timp de aproape doua saptamâni; puii sunt hraniti o saptamâna, dupa care parasesc cuibul. Multele cuiburi ale ciocanitorilor negre sunt folosite de numeroase alte specii de pasari, de albine sau de veverite. In anumite zone (de exemplu, in Banat) este considerata o specie periclitata.

Cum copiati filme/ carti/ harti pe calculatorul Dv.!

Fişiere ataşate	Mărime
ciocanitoarea_cu_diacritice.doc	28 KB
ciocanitoarea_foto1.jpg	134.69 KB
ciocanitoarea_foto2.jpg	339.72 KB
ciocanitoarea_foto3.jpg	497.01 KB
ciocanitoarea_film.wmv	2.82 MO

Huhurezul mic (Strix aluco)

Huhurezul mic (Strix aluco)

In catunul Valea Uzului (vezi http://www.romania-natura.ro/node/355) nu mai sunt locuitori; in padurile din preajma, da: Huhurezul-mic (Strix aluco). Face parte din grupul, numit in limbajul comun, al bufnitelor, ce cuprinde si ciuful-de-padure (Asio otus), bufnita-mare (Bubo bubo), cucuveaua (Athene noctua).

text si foto: Marelena si Radu Puscarciuc (Onesti)

Fişiere ataşate	Mărime
huhurez_cu_diacritice.doc	20 KB
foto1bishuh.jpg	436.1 KB
foto2bishuh.jpg	617.05 KB

Lotusi la Bucuresti

Lotusi la Bucuresti

La circa 150 nord-vest de clădirea Circului din Bucureşti se află (încă) un lac pe care cresc lotuşi egipteni (Nelumbo nucifera). Este una dintre multele de odinioară ochiuri importante de apă de pe teritoriul capitalei sau din imediata ei vecinătate, resturi ale unui relief şi ale unei vegetaţii pe care astăzi ne este aproape imposibil să ni le închipuim.

Cu nivelul acum în scădere (construcţiile din preajmă afectează izvoarele de alimentare), lacul ne surprinde cu raţele sălbatice care vin aici, cu bancurile de peşti care se învolburează ici-colo pe suprafaţa lui, cu peştişorii care mişună în chiar apa de câţiva centimetri de lângă maluri, cu broaştele ţestoase care ies pe maluri să se însorească sau cu… Dar mai bine mergeţi ca să-l vedeţi. Şi spuneţi-ne şi nouă când înfloresc lotuşii.

fotografii si text: I. Giurgiu (Bucuresti)

Fişiere ataşate	Mărime
circ16042009_000.jpg	354.57 KB
circ16042009_001.jpg	397.49 KB
circ16042009_004.jpg	492.76 KB
circ16042009_006.jpg	329.34 KB
circ16042009_007.jpg	395.34 KB
circ16042009_008.jpg	347.65 KB
circ16042009_036.jpg	268.57 KB
circ16042009_037.jpg	285.53 KB

Miere de mana

Miere de mana

Marelena si Radu Puscarciuc (Onesti)

Mana, in forma ei cea mai comuna, se prezinta sub forma unor picaturi fine, cu aspect cristalin, vascoase si foarte dulci. Este rezultatul secretiei unui numar apreciabil de specii de insecte (homoptere), multe dintre ele cunoscute, in limbajul comun, sub numele de purici si paduchi de plante. Acestea se hranesc cu seva elaborata de plante in urma fotosintezei, seva care circula prin tesuturi specializate, mai cunoscute sub numele de vase liberiene.
Insectele respective inteapa tesutul plantei cu “stiletii” mandibulei, extragand seva elaborata, foarte bogata in substante zaharoase, dar saraca in aminoacizi. Regimul de viata sedentar al acestor insecte impune un consum redus de energie si, ca atare, au un metabolism hipoglucidic; le este insa necesara, pentru crestere si reproducere, o cantitate importanta de proteine. Prin urmare, ele trebuie sa absoarba o cantitate imensa de seva pentru a-si satisface nevoia de proteine, eliminand, in schimb, surplusul substantial de zaharuri. Aparatul digestiv si excretor al acestor insecte este, de altfel, adaptat acestui tip de hranire, prezentand o “camera filtranta” prin care tranzitul celei mai mari parti - cea prea putin folositoare lor - a sevei (apa si zaharurile) se face rapid, in vederea eliminarii; surplusul sufera, si acesta, anumite procese chimice sub actiunea unor enzime prezente in intestinul insectei. Mana astfel produsa este depusa pe diversele suprafete ale plantei, uneori in asemenea cantitate, incat, pur si simplu, le naclaieste sau chiar curge de pe ele, fiind adunata de albine care o transforma in miere - numita de mana, dar si de alte insecte.

Uneori, picaturile de mana sunt colectate direct de pe corpul insectelor care o produc. Asa se intampla in cazul unei interesante simbioze intre acestea si furnici, care chiar le stimuleaza, atingandu-le cu antenele, pentru a elimina mana. Micile insecte o fac, probabil, in semn de... rasplata pentru serviciul pe care, furnicile, la randul lor, li-l fac, tinand la distanta de ele posibilii dusmani (printre cei mai “feroci” fiind buburuzele). Nu e mai putin adevarat ca furnicile se simt datoare sa-si traga partea... leului din aceasta convietuire, acoperindu-si nevoile de proteine prin devorarea si a cate unui... consimbiont.
Mana produc si larvele altor specii de insecte, precum si omizile unor fluturi (multe tipuri de gale (vezi paranteza urmatoare) contin o asemenea mana). (Galele sunt umflaturi ale tesuturilor unei plante cauzate de infestarea produsa de un organism viu, in mod special de insecte, dar posibil si de ciuperci, bacterii sau virusuri. Concret, insecta inteapa tesutul plantei, isi depune in interior ouale, injectand totodata o enzima sau un hormon care induce plantei reactia de formare a galei, un tesut vegetal care inconjura ouale insectei, si chiar, in multe cazuri, insecta insasi. Larvele care vor iesi din oua, insecta inchisa in gala si descendentii sai vor avea astfel o sursa de hrana asigurata, substantele organice sintetizate de planta, si vor elimina in schimb o serie de substante, in special carbohidrati, care constituie sursa producerii de catre albine a mierii de mana. Trebuie spus ca, in general, pagubele produse plantei de gale sunt nesemnificative. - vezi aici imagini)

Exista si mana pur vegetala:
- fie sub forma de picaturi de seva elaborata, eliminate de planta si prezente pe muguri (la artar, tei, mesteacan, arin, salcie etc.), care apar primavara, ca urmare a cresterii bruste a presiunii radiculare; acest gen de mana se produce in cantitati mici;
- fie sub aspectul unor picaturi imbibate cu zaharuri, provocate de specii de ciuperci (Claviceps - cele care produc si cornul secarei). Acestea se hranesc cu seva elaborata de plantele parazitate (cu predilectie graminee), pe care o extrag din sistemul vascular care alimenteaza boabele spicelor; aceasta mana e sursa de hrana pentru albine, furnici si alte insecte care transporta astfel si sporii ciupercii.

Pentru a putea aprecia cam ce cantitate de mana se produce intr-un an, s-a calculat numarul indivizilor proveniti de la 3 generatii anuale care, in medie, provin de la o singura matca. E vorba de circa 820 biliarde de urmasi, dintre care, insa, un numar imens, in mod cert, pier sau nici nu apuca sa se nasca.

Mierea de mana este deci mierea produsa de albine din mana colectata de pe plante. Este o miere care se deosebeste net de mierea obisnuita, produsa din nectarul florilor. Are coloratie specifica, brun-inchisa, cantitate redusa de apa – cristalizand astfel mai greu, grad de dulceata mai redus si, mai ales, un gust aparte, cu savoare apreciata de tot mai multi consumatori (de exemplu, mierea din mana culeasa de la pin are o fina aroma de rasina).
Mari cantitati de miere de mana se produc in Germania, in Muntii Padurea Neagra, in Franta, unde “mierea de Vosgi” este deja o marca europeana, in Bulgaria, Turcia si in Grecia, tara in care aproape 70% din productia de miere este miere de mana de pin.
In Franta, Italia, Slovenia, Elvetia, de prin anii 1980, cand a fost introdusa accidental insecta Metcalfa pruinosa - o mare producatoare de mana, mierea provenita din aceasta mana este numita nu miere de albine, nu miere de mana, nici miere de... vreo planta de pe care a fost preponderent culeasa mana ci “miere de metcalfa”.
Din punct de vedere medical, la virtutile relativ cunoscute ale tuturor sortimentelor de miere s-ar adauga, pentru mierea de mana, si efectele ei benefice in ceea ce priveste afectiunile colonului.

Amanunte suplimentare despre acest subiect pot fi citite in lucrarea "Din viata albinelor", de Ion Carnu si Gheorghe Roman, aparuta la Editura Ceres – Bucuresti, in 1986.

Fişiere ataşate	Mărime
miere_de_mana_cu_diacritice.doc	34 KB

Pasari din Dobrogea

Pasari din Dobrogea

Pe lacul din Parcul Bordei din Bucuresti au fost aduse diverse specii de pasari. Pe cateva le-am fotografiat pe 1 noiembrie 2009, atunci cand in capitala cadeau primii fulgi de zapada ai noului sezon rece. Datele pe care le furnizam in continuare sunt extrase de pe panourile afisate de Administratia lacuri, parcuri si agrement Bucuresti.

Lebada alba (Cygnus olor). Vine in tara noastra numai in sezonul cald si cuibareste indeosebi in baltile Deltei Dunarii. Iarna migreaza spre sudul Marii Caspice, in Delta Nilului si in estul Marii Mediterane. In Bucuresti pot fi intalnite iarna, cand sunt geruri mari (vezi http://www.romania-natura.ro/node/163).

lebada alba

lebada alba

Rata mandarin (Aix galericulata). Traieste in China, Coreea, Japonia si in estul Siberiei. Cantareste numai 500 grame. Are negru-verzui pe frunte, maro in partea superioara a pieptului, portocaliu stralucitor pe varful aripilor.

rata mandarin

rata mandarin, dreapta

rata mandarin, dreapta

Gasca califar alb (Tadorna tadorna). Soseste primavara pe malurile lacurilor din sud-estul Deltei Dunarii. Toamna se intoarce la locurile de iernare: vestul Europei, in jurul Marii Mediterane, Asia sud-vestica, Delta Nilului.

gasca califar alb

Gasca califar rosu (Tadorna ferruginea). Cuibareste in partea estica a Dobrogei, in vizuini. Toamna migreaza spre nord-vestul Africii si Delta Nilului.

gasca califar rosu

gasca califar rosu

I. Giurgiu

Fişiere ataşate	Mărime
0_explicatii_bordei_cu_diacritice.doc	38.5 KB
1_82_lebada_alba.jpg	148.98 KB
2_81_lebada_alba.jpg	130.13 KB
3_43_rata_mandarin.jpg	94.1 KB
4_57_rata_mandarin.jpg	40.02 KB
5_57_1_rata mandarin.jpg	57.66 KB
6_73_gasca_califar_alb.jpg	78.98 KB
7_69_gasca_califar_rosu.jpg	170.38 KB
8_75_gasca_califar_rosu.jpg	84.89 KB

Rata mare la Onesti

Rata mare la Onesti

text si fotografii: Marelena si Radu Puscarciuc (Onesti)

1 Rata-mare (Anas platyrhynchos) - femela, in parcul din Onesti.

2 Rata-mare - mascul.

3 Rate-mari... inca mici/ pui.

4 Un vecin de... curte: gainusa-de-balta/ mlastina (Gallinula chloropus).

Fişiere ataşate	Mărime
1rategsi.jpg	323.9 KB
2rategsi.jpg	422.29 KB
3rategsi.jpg	232.46 KB
5rategsi.jpg	327.7 KB

Sarpele de alun

Sarpele de alun

Sarpe de alun (Coronella austriaca)

text si imagini: Marelena si Radu Puscarciuc (Onesti)

Este unul dintre serpii comuni din Europa, inclusiv din tara noastra, si totusi, poate, cel mai putin cunoscut, fiind descris ca specie abia din 1768. Este considerat o specie rara deoarece are, in general, comportament foarte discret. Desi poate ocupa un teritoriu destul de vast, 0,5-3 ha, se deplaseaza pe distante scurte, 10-100 m pe zi si fuge daca se simte amenintat, de cele mai multe ori inainte de a fi vazut.

1

Nu este veninos, dar e agresiv daca se simte atacat, avand muscatura nedureroasa pentru om, eliminand, totodata, un lichid anal cu miros pestilential. Dusmanii sai sunt pasarile rapitoare si unele mamifere mijlocii: dihori, bursuci, nevastuici. Se hraneste cu soparle (70% din dieta), broaste, soareci de camp, puii pasarilor sau ai altor serpi (de vipera, de exemplu), dar sau semnalat si cazuri de canibalism; isi ucide victimele prin constrictie.
Poate fi intalnit din regiunile de campie pana pe la 1800 m altitudine, preferand zonele uscate, acoperite cu vegetatie, precum si stancariile; se poate catara cu usurinta pe ramurile arbustilor. Cauta spatii deschise, pentru a se incalzi, dar in zilele toride sta ascuns.

2 Sarpe-de-alun (circa 70 cm), insorindu-se la marginea unui drum forestier de pe Runcul Rau din Muntii Tarcaului (circa 1300 m altitudine) la o data ce poate parea destul de tarzie (31 octombrie); dar se stie ca perioada de hibernare a acestui sarpe este din septembrie-octombrie pana in martie-aprilie.

Este un sarpe cu talie medie, intre 30 si 40 cm, dar uneori pare impresionant pentru cel care il intalneste deorece sunt exemplare care ajung si la 70-80 cm (cel mai lung exemplar a fost gasit in Suedia, de 83 cm, daca nu-l socotim pe cel de 93 cm semnalat la Cernobil in Ucraina). Traieste circa 8 ani.
Din punct de vedere cromatic, se remarca prin coloratia diversa, de la galben la rosu-cafeniu (masculul) sau de la cenusiu-cafeniu la masliniu (femela). O oarecare varietate o au modelul, marimea si dispunerea petelor mai intunecate de pe partea dorsala, care, impreuna cu pata in forma literei V de pe ceafa, conduce la confundarea sa cu o vipera. Exista insa deosebiri majore intre cei doi serpi: coada sarpelui-de-alun este lunga, subtiindu-se treptat, iar ochii au pupilele rotunde, pe cand coada viperei e foarte scurta, ochii ei avand pupile liniare.

Avem astazi acces - prin televiziune, presa, carte si Internet - la multe locuri din lume, dar rareori la diversitatea peisagistica a teritoriului Romaniei: pentru ca aducerea in prim plan a datelor la zi - cu harti si imagini - necesita multa minutiozitate.
Nu omitem ce este important in spatiul geografic romanesc, oferim ilustratie bogata, multa in premiera absoluta, in premiera detaliat explicata si facem trimiteri la bibliografie.
Oferim ample spatii de publicare celor care nu-si pot permite cheltuielile impuse de editarea si difuzarea unor lucrari despre regiunile "neinteresante" geografic, turistic, istoric.
Va oferim articole si ghiduri, enciclopedia geografica a Romaniei: cu informatii in premiera, care coincid cu ceea ce gasiti pe teren. Aveti la dispozitie singura reprezentare fotografica explicata a tarii. Teritoriul romanesc montan si peisagistic este atat de putin cunoscut incat aproape oricare dintre prezentarile noastre este premiera informationala, fotografica, geografica.
Descoperiti diversitatea si insemnatatea reliefului romanesc!

Fişiere ataşate	Mărime
sarpe_de_alun_1.jpg	630.22 KB
sarpe_de_alun_2.jpg	519.19 KB

Testoase si rate la Onesti

Testoase si rate salbatice la Onesti

1 Lacul din Parcul Onesti.
fotografii: Marelena si Radu Puscarciuc (Onesti)

Doua rate, vechi locuitori ai Onestiului, au revenit "acasa" imediat dupa primenirea "de Paste" a lacului.
fotografii: Marelena si Radu Puscarciuc (Onesti)

Fişiere ataşate	Mărime
1ones.jpg	476.69 KB
2ones.jpg	511.55 KB
3ones.jpg	435.86 KB
4ones.jpg	264.77 KB
5ones.jpg	343.69 KB
6ones.jpg	300.56 KB
7ones.jpg	414.81 KB

Veverita, Sciurus vulgaris, in Muntii Berzunti si Tarcau

Veverita, Sciurus vulgaris, in Muntii Berzunti si Tarcau

Marelena si Radu Puscarciuc (Onesti)

Veverita, veverita-roscata, veverita-roscata-de-est (Sciurus vulgaris). In engleza i se spune squirrel, termenul avand originea in francezul “escurel” (in franceza moderna veverita e denumita ecureuil), un reflex al cuvantului latin “sciurus”, care, la randul lui, provine din grecescul “skioyros”, traductibil prin expresia “a-si face umbra”; o aluzie la felul specific al veveritei de a-si tine coada pe “spinare”. Alte nume ale veveritei sunt “ardilla” in spaniola, “scoiattolo” in italiana.

1 Veverita-roscata, in aprilie. Ciufurile urechilor le poarta doar… iarna! (Muntii Berzunti)

Coada lunga si stufoasa - de la care i se trage numele - ii foloseste pentru a-si mentine echilibrul in timpul complicatelor si dezordonatelor (pentru privitori) miscari pe care le face atunci cand alearga prin copaci; o foloseste insa si pentru a se inveli in timpul iernii, dar si pentru a transmite mesaje specifice in perioada de rut. In credinta noastra populara se spune ca veverita se acopera cu coada pentru a se feri de caldura verii.
Adevarat este ca acest mic rozator cu viata diurna este activ doar in perioadele racoroase ale zilei, dimineata, dupa amiaza tarziu si seara, in restul zilei retragandu-se in culcus. Nu are un singur culcus; intr-un perimetru cu raza de 200-300 metri, pe care si-l marcheaza, isi construieste 5-6 adaposturi, dintre care unul e destinat cresterii puilor, celelalte pentru odihna, retragere in caz de pericol sau drept camari. Cuibul, in forma de sfera cu diametrul de 20-30 cm si cu intrarea in partea inferioara, si-l cladeste intre ramurile copacilor, din crengute strans impletite, bine captusit in interior cu muschi, iarba, frunze, licheni, pentru a se feri de ploaie si frig.

2 Veverita-roscata, in ianuarie (Muntii Tarcau).

Frigul iernii (nu hiberneaza, cel mult ramane in cuib cateva zile in caz de ger) si, implicit lipsa hranei, sunt principalii factori care contribuie la mortalitatea mare a speciei. Desi o femela poate naste, din al doilea an de viata, de doua ori pe an cate 3-4 pui (uneori si 6), dupa prima iarna raman in viata circa 20% dintre ei; fiecare alta iarna urmatoare reduce cu aproape 50% efectivele speciei. Durata medie de viata a unei veverite este de 3-6 ani, dar a speciei de doar 6 saptamani. Alti dusmani mai sunt pisica salbatica, bufnita, uliul, dar si pisicile si cainii vagabonzi. Si in prezent, in anumite tari, precum Rusia, mai este vanata pentru blanita, care nu este totusi, foarte rezistenta. Interesant, din acest punct de vedere, este faptul ca, in Finlanda, pielicelele veveritelor au constituit odinioara moneda de schimb in locul banilor, astfel incat si astazi, in limbajul popular, numele veveritei inca mai are aceasta semnificatie.

Se hraneste cu seminte, indeosebi de pin, brad, molid, dar si cu alune, ghinda, jir, alte fructe, muguri. Nu refuza, daca i se iveste ocazia, ouale sau puii nou nascuti ai pasarilor din cuiburile vecine. De curand s-a descoperit ca din dieta ei fac parte trufele (ciuperci subpamantene). Este preocupata sa-si faca depozite de hrana la baza copacilor, in scorburi, in cuiburile nefolosite ale ciocanitorilor. Se pare ca nu urmeaza nici un algoritm in dispunerea acestori... camari, uitandu-le locatiile, multe ramanand nefolosite; dar contribuie astfel la diseminarea speciilor de arbori, de arbusti, a cuiburilor de trufe.
Un factor esential pentru existenta si supravietuirea sa este apa, de aceea traieste in preajma izvoarelor si a paraielor; este un foarte agil inotator.
In afara speciei despre care am vorbit, cu larga raspandire in Europa si Asia, o alta specie, Sciurus carolinensis – veverita-cenusie, a fost adusa la inceputul secolului al XX-lea din Statele Unite in Anglia, reusind sa alunge din aceasta tara veverita-roscata, istorie care e pe cale sa se repete, deocamdata, in cateva regiuni din Spania si Italia.

Veverita din filmul atasat aici locuieste in… Parcul Dendrologic Dofteana (judetul Bacau).

4 Veverita pe Dealul Valcele, Muntii Berzunti.

Avem astazi acces - prin televiziune, presa, carte si Internet - la multe locuri din lume, dar rareori la diversitatea peisagistica a teritoriului Romaniei: pentru ca aducerea in prim plan a datelor la zi - cu harti si imagini - necesita multa minutiozitate.
Nu omitem ce este important in spatiul geografic romanesc, oferim ilustratie bogata, multa in premiera absoluta, in premiera detaliat explicata si facem trimiteri la bibliografie.
Oferim ample spatii de publicare celor care nu-si pot permite cheltuielile impuse de editarea si difuzarea unor lucrari despre regiunile "neinteresante" geografic, turistic, istoric.
Va oferim articole si ghiduri, enciclopedia geografica a Romaniei: cu informatii in premiera, care coincid cu ceea ce gasiti pe teren. Aveti la dispozitie singura reprezentare fotografica explicata a tarii. Teritoriul romanesc montan si peisagistic este atat de putin cunoscut incat aproape oricare dintre prezentarile noastre este premiera informationala, fotografica, geografica.
Descoperiti diversitatea si insemnatatea reliefului romanesc!

Fişiere ataşate	Mărime
veverita_cu_diacritice.doc	29 KB
veverita_1.jpg	298.99 KB
veverita_2.jpg	363.55 KB
veverita_3.jpg	424.74 KB

Vipere cu corn in Defileul Oltului

Vipere cu corn in Defileul Oltului

text si foto: Sebastian Puscarciuc (Avrig)

Se intalnesc frecvent pe versantul drumului national 7 Valea Oltului, intre localitatile
Caciulata si Brezoi (exemple: la kilometrii 200+350, 200+400, 201+300).

Vipera cu corn.

Vipera cu corn, detaliu.

Fişiere ataşate	Mărime
vipera_cu_diacritice.doc	52.5 KB
vipera_cu_corn.jpg	333.38 KB
vipera_cu_corn_1.jpg	356.46 KB